Programul de bucătărie care a dezbinat familia

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — vocea Nataliei răsună în bucătăria mea, spartă de un tremur pe care nu i-l mai auzisem niciodată. Era trecut de ora opt seara, iar ceaiul pe care îl turnasem în cești rămăsese neatins. Natalia, vecina mea de la etajul doi, femeie trecută bine de șaizeci de ani, cu părul mereu prins într-un coc ordonat, își frământa mâinile cu nervozitate.

— Ce s-a întâmplat, dragă? — am întrebat-o, încercând să-i prind privirea.

— E vorba de programul ăsta de bucătărie… știi tu, ideea Anei. — Ana era nora ei, proaspăt mutată cu fiul Nataliei, Vlad, în apartamentul lor micuț din Drumul Taberei. — A zis că vrea să fie corect pentru toată lumea. Să avem zile stabilite când gătim, când spălăm vasele, când facem curat. Să nu se simtă nimeni exploatat.

Am zâmbit amar. Cât de des nu auzisem povestea asta? Dar la Natalia acasă lucrurile erau altfel. Ea fusese mereu stâlpul casei, femeia care gătea sarmale pentru toată scara la Crăciun și care nu lăsa pe nimeni să-i atingă vasele.

— Și ce s-a întâmplat? — am întrebat-o încet.

— S-a întâmplat că nu mai e liniște! — a izbucnit ea. — Vlad vine acasă și se uită la mine ca la o străină. Ana mă corectează la orice pas: „Mamaie, azi e rândul meu la aragaz!” sau „Nu pune tu rufele la spălat, că e ziua mea!” Parcă nu mai am voie să fiu eu în propria mea casă!

Am simțit cum mi se strânge inima. O vedeam pe Natalia cum se zbate între dorința de a ajuta și nevoia de a fi respectată. Dar Ana? O știam și pe ea — tânără, ambițioasă, crescută cu ideea egalității și a drepturilor egale în familie. Poate că nu era greșit ce făcea…

— Ai vorbit cu Vlad? — am încercat eu să o aduc pe un teren mai sigur.

— Vlad… — Natalia oftează adânc. — Vlad tace. Își bagă nasul în laptop și zice că nu vrea să se bage între noi. Dar eu îl văd cum se uită la mine când mă retrag în dormitor ca să nu-i deranjez.

În acea seară am stat până târziu cu Natalia. Am ascultat-o cum povestea despre vremurile când Vlad era mic și ea muncea două schimburi ca să-i pună ceva pe masă. Cum soțul ei, Ion, plecase devreme și tot greul căzuse pe umerii ei. Cum visase mereu ca fiul ei să aibă o familie unită.

A doua zi dimineață am întâlnit-o pe Ana la lift. Avea ochii umflați de plâns și purta o pungă cu legume proaspete.

— Bună dimineața, Maria! — mi-a spus încercând să zâmbească.

— Bună dimineața, Ana! Ești bine?

A dat din cap că da, dar vocea i-a tremurat:

— Nu știu ce să mai fac… Am vrut doar să fie corect pentru toată lumea. Să nu se simtă nimeni folosit sau dat la o parte. Dar cred că am greșit undeva…

Am simțit nevoia să o îmbrățișez. Era clar că și ea suferea.

— Poate că uneori corectitudinea nu e totuna cu fericirea, Ana. Poate că Natalia are nevoie să simtă că încă e utilă, că încă are un rost aici…

Ana a oftat și a privit în jos:

— Dar eu? Eu când mai am loc? Parcă orice fac e greșit… Dacă gătesc, nu-i bine; dacă nu gătesc, iar nu-i bine…

În zilele următoare tensiunile au crescut. Vlad a început să vină tot mai târziu acasă. Natalia se retrăgea tot mai mult în camera ei, iar Ana încerca să țină casa în ordine după programul stabilit, dar fără entuziasm.

Într-o seară am auzit țipete prin perete.

— Nu mai suport! — vocea Nataliei era spartă de lacrimi. — Mi-ați luat tot ce aveam! Nici măcar bucătăria mea nu mai e a mea!

— Dar nu vrem să-ți luăm nimic! — răspundea Ana disperată. — Vrem doar să fim o familie normală!

— Familia normală nu stă cu programul pe frigider! Familia normală gătește împreună, râde împreună! Nu cu tabele și reguli!

Am stat lipită de perete, cu inima bătându-mi nebunește. M-am gândit la mama mea și la cât de greu îi fusese când eu am adus-o pe soacra mea în casă. La cât de ușor se nasc conflictele din dorința de a face bine.

Într-o dimineață Vlad a venit la mine.

— Maria, nu știu ce să fac… Simt că pierd tot ce contează pentru mine. Mama plânge mereu, Ana e tot timpul nervoasă… Eu doar voiam liniște.

L-am privit lung.

— Poate că liniștea nu vine din reguli scrise, Vlad. Poate că trebuie să vorbiți deschis despre ce simțiți fiecare…

A dat din cap și a plecat abătut.

După câteva zile am văzut că programul dispăruse de pe frigiderul Nataliei. În schimb, am auzit râsete venind din bucătărie într-o seară: Natalia și Ana făceau cozonaci împreună. Vlad le filma cu telefonul și le tachina.

Poate că uneori trebuie să trecem prin furtună ca să redescoperim ce contează cu adevărat.

M-am întrebat atunci: Oare câte familii se destramă din dorința sinceră de a face dreptate? Și dacă uneori soluția nu e un program perfect, ci doar puțină răbdare și mai mult suflet?