O viață nouă și un rămas-bun sfâșietor: Povestea mea între lumină și întuneric

— Nu pleca, Radu! Nu acum, nu azi… te rog… Vocea mea răsuna spart, undeva între pereții reci ai salonului de spital. Îmi țineam burta rotundă cu o mână și cu cealaltă îi strângeam degetele subțiri, aproape transparente. Ochii lui, cândva vii și plini de viață, mă priveau acum cu o blândețe resemnată. — Maria, trebuie să fii tare pentru ea… pentru Ana. Am izbucnit în plâns. Nu era drept. Nu era corect ca în ziua în care viața se naște, moartea să-și ceară tributul. Totul a început cu un an în urmă, când Radu a început să tușească sec. „E doar o răceală”, mi-a spus atunci, dar eu am simțit că e ceva mai mult. Am mers la doctori, analize peste analize, până când diagnosticul a căzut ca un trăsnet: cancer pulmonar, stadiu avansat. Avea doar 34 de ani. — O să luptăm! i-am spus atunci, încercând să-mi ascund teama. — O să luptăm, mi-a răspuns el zâmbind, dar ochii lui trădau deja o oboseală adâncă. În lunile care au urmat, viața noastră s-a transformat într-un carusel de spitale, tratamente și speranțe frânte. Între două ședințe de chimioterapie, am aflat că sunt însărcinată. Radu a plâns atunci pentru prima dată în fața mea. — Poate că Dumnezeu ne dă un semn… Poate că Ana va fi lumina noastră, mi-a spus el mângâindu-mi pântecul. Dar boala nu iartă. L-am văzut cum se topește pe zi ce trece, cum devine tot mai tăcut, cum se uită la mine cu o disperare mută atunci când nu mă vedeam. Mama mea venea zilnic să mă ajute; tata nu mai spunea nimic, doar ofta adânc și își aprindea o țigară după alta pe balcon. — Maria, trebuie să te gândești la copil… Nu poți să te prăbușești acum! mă certa mama într-o seară când m-a găsit plângând în baie. — Cum să nu mă prăbușesc? Cum să-i spun Anei că tatăl ei nu va apuca să-i spună niciodată „la mulți ani”? În ultimele zile ale lui Radu, am stat aproape non-stop la spital. Medicul mi-a spus că nu mai e mult. Într-o noapte rece de februarie, durerile au început brusc. Am simțit cum mi se rupe ceva în interior și am știut: Ana vrea să vină pe lume. — Nu pleca! Nu mă lăsa singură! i-am șoptit lui Radu înainte să fiu dusă la maternitate. El mi-a zâmbit slab și mi-a șoptit: — Să-i spui că o iubesc… Nașterea a fost grea. Am urlat de durere și de frică. În timp ce asistenta îmi punea fetița pe piept, telefonul a sunat. Era mama: — Maria… Radu… s-a dus… Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Am strâns-o pe Ana la piept și am plâns până nu am mai avut lacrimi. Zilele care au urmat au fost un haos de condoleanțe, flori ofilite și priviri compătimitoare. Toți îmi spuneau cât sunt de puternică, dar eu mă simțeam goală pe dinăuntru. Noaptea mă trezeam speriată că nu pot să respir; dimineața mă forțam să zâmbesc pentru Ana. — O să fim bine, puiule… O să fim bine… îi șopteam mereu, dar nu eram sigură că spun adevărul. Familia lui Radu a venit din Bacău la înmormântare. Mama lui m-a îmbrățișat strâns: — Maria, ai grijă de tine și de Ana… El te-a iubit enorm… După ce toți au plecat și casa a rămas goală, am stat ore întregi privind poza noastră de la nuntă. M-am întrebat dacă voi putea vreodată să fiu fericită din nou sau dacă voi rămâne captivă între două lumi: una a vieții care începe și alta a vieții care se stinge. Prietenele mele încercau să mă scoată din casă: — Hai la o cafea! Hai în parc cu Ana! Dar eu refuzam mereu. Mi se părea nedrept să râd când inima mea era sfâșiată. Într-o zi, Ana a zâmbit pentru prima dată. Un zâmbet larg, sincer, care mi-a topit durerea pentru câteva clipe. Atunci am înțeles că trebuie să merg mai departe, nu pentru mine, ci pentru ea. Seara aceea am petrecut-o povestindu-i despre tatăl ei: — Tatăl tău era cel mai bun om din lume… Și te-ar fi iubit nespus… Acum, după luni de zile, încă port doliu în sufletul meu, dar Ana e lumina care mă ține pe linia de plutire. Încerc să fiu mamă și tată pentru ea, să-i ofer tot ce nu va putea primi niciodată de la Radu.

Mă întreb adesea: cum poate inima unui om să suporte atâta bucurie și atâta durere în același timp? Voi ați trecut vreodată printr-un astfel de răscruce? Cum ați găsit puterea să mergeți mai departe?