Casa Părinților, Prețul Fericirii?

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să tot aștept! Vreau partea mea din casă, acum! vocea lui Radu a spart liniștea serii ca un ciob aruncat în fereastră. Stăteam toți patru la masa din bucătărie, cu farfuriile abia atinse și ochii părinților mei fixați în gol. Eu, Ana, încercam să-mi țin respirația, să nu explodez și eu, să nu spun ceva ce aș regreta.

Radu era mereu cel impulsiv. Cu doi ani mai mic decât mine, dar mereu primul care ridica vocea. Acum, cu nunta bătând la ușă și cu buzunarele goale, părea că toată presiunea lumii se adunase pe umerii lui. Mirela, logodnica lui, îl privea de pe scaunul de lângă el cu ochii mari și umezi, ca și cum fiecare cuvânt al lui era o promisiune pentru viitorul lor.

— Radu, nu e chiar așa simplu… a încercat tata să spună, dar vocea i s-a stins înainte să termine fraza. Mama s-a ridicat brusc, cu mâinile tremurânde, și a început să strângă farfuriile, de parcă vasele murdare ar fi putut șterge tensiunea din aer.

— Nu e corect! Tu ai stat aici ani de zile, ai avut tot ce ți-ai dorit! Eu vreau doar să am un început al meu! De ce trebuie să mă rog de voi? De ce trebuie să mă simt ca un cerșetor în propria familie? Radu aproape că plângea acum.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Știam că nu e doar despre bani. Era despre toate frustrările adunate în ani de zile: eu am rămas acasă să am grijă de părinți când au îmbătrânit, el a plecat la oraș după liceu și s-a întors doar când avea nevoie de ceva. Acum voia partea lui din casă – casa copilăriei noastre – ca să-și plătească nunta la un restaurant scump din centru.

— Radu, nu poți să ceri așa ceva! Casa asta e tot ce au părinții noștri! Ce vrei să facem, să-i scoatem afară? am izbucnit eu, fără să mai pot ține în mine.

— Nu vreau să-i dau afară! Dar nici nu pot să mă însor ca un sărac! Mirela merită mai mult. Toți prietenii mei fac nunți mari, cu lăutari și fotograf profesionist. Eu de ce nu pot?

— Pentru că nu avem bani! a răspuns mama cu glasul stins. Pentru că viața nu e ca pe Facebook…

A urmat o tăcere grea. Tata s-a ridicat încet și a ieșit pe balcon să fumeze. Mama s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă încet, cu fața în palme. Mirela s-a uitat la mine cu o privire rugătoare.

— Ana… poate găsim o soluție. Poate… poate tu ai putea renunța la partea ta? Să-i dai lui Radu acum, iar tu… tu oricum stai aici cu părinții…

Am simțit cum mi se taie respirația. Să renunț la tot ce am muncit? La liniștea mea? La dreptul meu?

— Nu e corect! am spus printre dinți. Nu e corect ca eu să fiu mereu cea care cedează!

Radu s-a ridicat brusc și a trântit scaunul:

— Atunci n-o să mai vin niciodată aici! Să vedeți voi cum e fără mine!

A ieșit val-vârtej pe ușă, iar Mirela l-a urmat în tăcere. Am rămas cu mama care plângea și cu tata care fuma pe balcon. Am simțit că mă sufoc între pereții casei care odinioară era plină de râsete.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Radu nu mai răspundea la telefon. Mama încerca să-l apere:

— E greu pentru el… Toți prietenii lui au făcut nunți frumoase…

Tata însă era categoric:

— Să-și vadă de treabă! Casa asta nu se vinde cât trăim noi!

Eu eram prinsă la mijloc. Îmi iubeam fratele, dar simțeam că mă sufoc sub povara responsabilității. Prietenele mele îmi spuneau să fiu tare:

— Ana, dacă cedezi acum, o să regreți toată viața!

Dar noaptea nu puteam dormi. Îmi aminteam cum ne jucam în curte când eram mici, cum ne certam pe telecomandă sau pe ultima felie de cozonac. Cum am râs împreună când tata ne-a făcut sanie dintr-o ladă veche.

Într-o seară, Radu m-a sunat:

— Ana… iartă-mă că am țipat. Dar simt că nu mai pot. Mirela vrea o nuntă mare… părinții ei tot întreabă când facem pasul… Eu nu vreau să vă pierd pe voi, dar nici nu vreau să fiu toată viața „fratele care n-a reușit”.

Am tăcut mult timp la telefon.

— Radu… poate ar trebui să ne gândim ce contează cu adevărat. O nuntă mare sau liniștea noastră? Poate putem face ceva simplu… acasă… cu oamenii care contează…

A oftat greu.

— Nu știu… O să mă gândesc.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Radu și Mirela au făcut o nuntă mică în curtea părinților ei. Noi am fost acolo, cu toții – fără lăutari celebri sau fotografi scumpi, dar cu sufletul plin de emoție. Casa părinților a rămas întreagă – pentru încă o vreme.

Dar rana dintre noi încă doare uneori. Mă întreb adesea: oare câți dintre noi am sacrificat liniștea familiei pentru bani sau aparențe? Merită vreodată fericirea unui moment prețul unei rupturi care poate dura o viață?

Poate voi aveți răspunsul… Ce ați fi făcut în locul meu?