Între Rugăciune și Tăcere: Povestea Mea de Îngrijire și Dorință de Recunoștință

— Nu mai pot, Doamne, nu mai pot! am șoptit printre dinți, cu mâinile încleștate pe marginea patului. Era trecut de miezul nopții, iar domnul Ilie, tatăl nurorii mele, tușea neîncetat în camera de alături. M-am ridicat încet, încercând să nu-l trezesc pe soțul meu, și am intrat la el cu o cană de ceai cald. Ochii lui mă priveau stinși, fără să spună nimic. Niciodată nu-mi mulțumea. Niciodată nu-mi spunea măcar un cuvânt bun.

Mă numesc Mariana și am 62 de ani. De opt ani, viața mea s-a schimbat radical. Totul a început când fiul meu, Radu, s-a căsătorit cu Alina. La scurt timp după nuntă, tatăl Alinei a rămas văduv și s-a îmbolnăvit grav. Nu avea pe nimeni altcineva. Alina a venit plângând la noi: „Mamă Mariana, nu știu ce să fac… Tata nu se poate descurca singur.”

Soțul meu, Gheorghe, a oftat greu: „E păcat să-l lăsăm singur. Dar cine să stea cu el?”

Știam răspunsul înainte să-l aud. Toți se uitau la mine. Eu eram cea care nu lucra, eu eram cea „cu suflet mare”. Am acceptat fără să protestez, dar în sufletul meu s-a născut o teamă: oare cât voi putea duce?

La început, domnul Ilie era încă lucid. Îmi cerea apă sau mâncare cu voce joasă, dar niciodată nu spunea „te rog” sau „mulțumesc”. Îmi spuneam că poate îi e greu să-și arate recunoștința. Dar pe măsură ce anii treceau și boala avansa, tăcerea lui devenea tot mai apăsătoare.

În fiecare dimineață îi schimbam lenjeria, îi făceam baie, îi dădeam medicamentele. Îi citeam din Biblie când avea insomnii. Mă rugam lângă patul lui: „Doamne, dă-mi răbdare!” Uneori îl auzeam murmurând ceva, dar niciodată nu era un cuvânt pentru mine.

Familia mea părea că uitase că exist. Radu și Alina veneau rar: „Mamă, ești o binecuvântare! Nu știu ce ne-am face fără tine.” Dar vorbeau repede, cu ochii la ceas. Gheorghe mă ajuta doar când îl rugam insistent. În rest, toată povara era pe umerii mei.

Într-o zi, după ce l-am ajutat pe domnul Ilie să se ridice din pat, am simțit cum mă lasă genunchii. M-am prăbușit pe podea și am început să plâng în hohote. El m-a privit lung și a întors capul spre fereastră. Atunci am simțit pentru prima dată că nu mai pot.

Seara aceea am petrecut-o în biserică. Preotul m-a văzut și m-a întrebat: „Ce te apasă, Mariana?”

— Părinte, simt că mă sufoc. Fac totul pentru omul acesta și nu primesc niciun semn că ar conta.

— Nu pentru oameni faci tu asta, ci pentru Dumnezeu. Și El vede tot.

Am plecat acasă cu inima puțin mai ușoară, dar rana din suflet nu s-a vindecat. Zilele au trecut la fel: îngrijire, tăcere, rugăciune.

Într-o duminică, Alina a venit cu o prăjitură: „Mamă Mariana, știu că e greu… Dar tata nu știe să-și arate sentimentele.” Am vrut să-i spun cât doare lipsa unui simplu „mulțumesc”, dar am tăcut. M-am simțit invizibilă.

Au fost momente când am vrut să renunț. Să spun „nu mai pot!” Să plec undeva unde să nu mai aud niciun oftat sau niciun strigăt după ajutor. Dar credința m-a ținut pe linia de plutire.

Într-o noapte geroasă de februarie, domnul Ilie a făcut un atac cerebral. Am chemat ambulanța și am stat lângă el până dimineața. Înainte să plece la spital, mi-a strâns mâna pentru prima dată. Nu a spus nimic, dar gestul acela m-a făcut să plâng ca un copil.

După câteva zile a murit. La înmormântare, Alina m-a îmbrățișat strâns: „Mamă Mariana, ai fost îngerul nostru.” Radu mi-a spus: „Nu vom uita niciodată ce ai făcut.” Dar eu știam că adevărata recunoștință nu vine mereu de la oameni.

Acum casa e liniștită. Uneori mă surprind vorbind singură: „Oare a contat tot ce am făcut? Oare Dumnezeu vede cu adevărat sacrificiul celor care iubesc în tăcere?”

Poate că nu voi primi niciodată răspunsuri aici pe pământ. Dar vă întreb pe voi: cât valorează un simplu „mulțumesc” atunci când sufletul tânjește după recunoaștere? Voi ați putea ierta tăcerea celor pentru care v-ați sacrificat viața?