Între două lumi: Povestea mea despre iubire, familie și alegeri imposibile

— Nu vreau să mă căsătoresc, Ana! Nu acum, nu așa! Rareș își trecea mâinile prin păr, privindu-mă cu ochii lui verzi, plini de teamă și încăpățânare. Ploua afară, iar picăturile loveau geamul camerei mele ca niște bătăi în ușă. Simțeam cum inima îmi bate nebunește, ca și cum ar vrea să iasă din piept.

— Dar Rareș, sunt însărcinată! Nu înțelegi? Nu e vorba doar despre noi doi acum… E vorba despre un copil! am spus, vocea tremurându-mi între furie și disperare.

El a oftat adânc, evitându-mi privirea. — Ana, nu sunt pregătit. Mama zice că ar fi o greșeală să ne grăbim. Știi bine că nici ea nu te place…

M-am prăbușit pe marginea patului, simțind cum totul se prăbușește în jurul meu. Îmi venea să țip, să-l zgudui, să-l fac să înțeleagă că viața nu așteaptă după fricile lui. Dar Rareș era deja pe jumătate ieșit pe ușă, lăsându-mă singură cu gândurile mele și cu ploaia care nu se mai oprea.

Nu era prima dată când simțeam că nu sunt suficientă pentru familia lui. Mama lui Rareș, doamna Stancu, mă privea mereu cu o răceală tăioasă, ca și cum aș fi fost o pată pe reputația lor. — O fată simplă de la țară, ce să caute cu băiatul nostru? o auzeam mereu șoptind la telefon cu prietenele ei. Tata lui Rareș era singurul care mă saluta cald și mă întreba dacă am nevoie de ceva.

În acea seară, după ce Rareș a plecat, am sunat-o pe mama. Vocea ei blândă m-a liniștit puțin, dar știam că vestea o va dărâma. — Mamă, sunt însărcinată… Rareș nu vrea să se căsătorească. Ce să fac?

A urmat o tăcere lungă. — Ana, tu știi cel mai bine ce simți. Dar să nu te lași călcată în picioare. Copilul ăsta are nevoie de o mamă puternică.

A doua zi dimineață, m-am trezit cu ochii umflați de plâns. Rareș nu dăduse niciun semn. Am mers la facultate ca un robot, încercând să-mi ascund burta care abia începea să se rotunjească. Colegele mele șușoteau pe la colțuri; zvonurile circulau repede într-un oraș mic.

Seara, m-am trezit față în față cu doamna Stancu la ușa apartamentului meu. — Ana, trebuie să vorbim. Vocea ei era rece ca gheața.

— Vă ascult…

— Rareș nu e pregătit pentru așa ceva. Ești tânără, ai toată viața înainte. Poate ar fi mai bine să… știi tu… să nu păstrezi copilul.

Am simțit cum mi se taie respirația. — Nu pot face asta! Nu pot! am izbucnit printre lacrimi.

Ea a ridicat din umeri, fără urmă de empatie. — E alegerea ta. Dar să știi că Rareș nu va fi forțat să facă nimic împotriva voinței lui.

După ce a plecat, am stat ore întregi privind tavanul. M-am gândit la tata, care murise când eram mică, la mama care se chinuia să mă țină la facultate dintr-un salariu de vânzătoare. M-am gândit la copilul care creștea în mine și la viitorul nostru incert.

Trei zile mai târziu, domnul Stancu m-a sunat. — Ana, vreau să ne vedem. Am nevoie să știu ce vrei tu cu adevărat.

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. El mi-a luat mâinile în ale lui și mi-a spus: — Știu că băiatul meu e speriat și că soția mea are prejudecăți. Dar eu cred că ai dreptul la respect și la sprijin. Dacă vrei să păstrezi copilul, te voi ajuta cum pot.

Am izbucnit în plâns de recunoștință. Era prima dată când cineva din familia lor mă vedea cu adevărat.

În zilele următoare, Rareș a început să mă evite complet. Nu răspundea la mesaje, nu venea la cursuri. Prietenii comuni îmi spuneau că îl văzuseră beat prin cluburi sau jucând fotbal ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Într-o seară, l-am găsit pe banca din fața blocului meu. Era abătut și obosit.

— Ana… îmi pare rău… Nu știu ce să fac… Mi-e frică… Mi-e frică să nu te dezamăgesc și mai tare…

— Rareș, nu mai e vorba doar despre tine! Eu port copilul tău! Dacă nu vrei să fii parte din viața noastră, spune-mi acum!

A tăcut mult timp înainte să răspundă: — Nu pot… Nu pot fi tată acum…

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Am intrat în bloc fără să mă uit înapoi.

Lunile au trecut greu. Mama a venit la oraș să stea cu mine când sarcina a avansat. Domnul Stancu venea uneori cu pachete de mâncare sau bani pentru analize. Doamna Stancu nu mi-a mai vorbit niciodată.

Când am născut-o pe Maria, am plâns de fericire și de tristețe în același timp. Rareș nu a venit la spital. A trimis doar un mesaj sec: „Sper că sunteți bine.”

Acum stau cu Maria în brațe și mă întreb dacă am făcut bine alegând să fiu mamă singură într-o lume care judecă atât de ușor. Dar când îi văd ochii mari și zâmbetul ei sincer, știu că am ales viața.

Oare câte femei trec prin asta? Oare câți bărbați fug de responsabilitate și câte mame sunt nevoite să fie puternice pentru doi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?