Între două surori și o mamă: Dragostea care doare

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei înguste, unde aburii de la supa de pui se amestecau cu lacrimile mele. Maria, fiica mea cea mare, s-a oprit din legănatul băiețelului ei, David, și m-a privit cu ochii mari, plini de oboseală și neîncredere.

— Ce vrei să spui, mamă? a întrebat ea încet, ca și cum ar fi știut deja răspunsul.

În colțul camerei, Ana, sora ei mai mică, însărcinată în luna a șaptea, stătea pe marginea canapelei cu mâinile pe burtă. Între ele plutea mereu o tensiune tăcută — Ana îi reproșa Mariei că nu o ajută destul cu treburile casei, Maria îi reproșa Anei că nu știe ce înseamnă să ai un copil și să nu dormi nopți la rând. Eu eram prinsă la mijloc, ca o frânghie întinsă până la rupere.

— Vreau să spun că nu mai pot să vă țin pe amândouă aici. Casa asta e prea mică pentru atâta suferință. Nu mai pot să văd cum vă certați zilnic, cum vă aruncați priviri pline de ură. Nu mai pot să mă uit la David cum plânge când vă aude țipând una la alta. Trebuie să faceți ceva. Trebuie să plecați.

Am simțit cum mi se rupe sufletul în două. Crescusem singură două fete după ce tatăl lor ne-a părăsit pentru o altă femeie din cartier. Am muncit ca infirmieră la spitalul județean, schimburi de noapte, zile fără pauză, doar ca ele să aibă ce pune pe masă și să nu simtă lipsa unui tată. Dar acum, când ar fi trebuit să fim unite, eram mai dezbinate ca niciodată.

Maria a izbucnit prima:

— Și unde vrei să mergem? Cu ce bani? Crezi că e ușor să găsești chirie cu un copil mic? Știi cât costă laptele praf? Știi cât costă scutecele?

Ana a început să plângă încet, cu mâinile strângându-și burta ca și cum ar fi vrut să-și protejeze copilul nenăscut de toate răutățile lumii.

— Eu nu am unde să mă duc, mamă. Vlad m-a lăsat când a aflat că sunt însărcinată. Nici nu răspunde la telefon. Tu chiar vrei să mă dai afară?

M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng în hohote. Nu voiam să le dau afară. Voiam doar liniște. Voiam ca ele să se înțeleagă, să se ajute una pe alta, nu să se distrugă reciproc.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și m-am gândit la toate sacrificiile făcute. La serile în care veneam acasă ruptă de oboseală și le găseam certându-se din nimicuri — cine a uitat să spele vasele, cine a terminat laptele, cine a lăsat lumina aprinsă la baie. La zilele în care Maria îmi spunea că nu mai poate cu David singură și la momentele în care Ana îmi mărturisea că îi e frică să nască fără sprijin.

A doua zi dimineață am făcut cafea și le-am chemat la masă.

— Am vorbit serios aseară. Trebuie să găsiți o soluție. Poate mergeți împreună undeva cu chirie. Poate vă ajut eu cu bani la început. Dar aici nu se mai poate.

Maria s-a ridicat brusc:

— Tu chiar nu înțelegi! Mereu ai ținut cu Ana! Mereu ai avut grijă de ea mai mult decât de mine! Eu am rămas aici pentru tine, am avut grijă de David singură! Ana nici măcar nu știe ce e responsabilitatea!

Ana s-a ridicat și ea:

— Nu e adevărat! Mereu ai fost geloasă pe mine! Eu n-am cerut nimic! Dacă Vlad nu mă lăsa, nici nu mai eram aici!

Am simțit cum mă sufoc între ele. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri din jur. M-am gândit la mama mea, care m-a crescut singură după ce bunicul a murit la mină. Ea nu m-ar fi dat niciodată afară din casă. Dar oare eu sunt o mamă rea dacă vreau liniște? Dacă vreau ca fetele mele să devină adulte?

În zilele următoare au început pregătirile. Maria a găsit o garsonieră ieftină la marginea orașului, aproape de fabrica unde lucra part-time la ambalat conserve. Ana a decis să meargă cu ea — nu avea altundeva unde să se ducă și nici bani pentru chirie singură. Le-am ajutat cu ce am putut: lenjerii vechi, farfurii ciobite, câteva sute de lei strânși cu greu.

Ziua plecării a fost cea mai grea din viața mea. David s-a agățat de fusta mea și mi-a spus:

— Mamaie, vii și tu cu noi?

Am zâmbit printre lacrimi:

— O să vin des, puiule.

Când au ieșit pe ușă cu bagajele după ele, am simțit că rămân goală pe dinăuntru. Casa era brusc prea mare și prea tăcută.

Au trecut luni de atunci. Maria și Ana încă se ceartă uneori — dar acum trebuie să se descurce singure. Au început să se ajute una pe alta mai mult decât înainte. Eu le vizitez des și le duc mâncare gătită sau haine pentru copii.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă dragostea mea de mamă a fost prea dureroasă sau dacă era singura cale ca ele să crească.

Poate că uneori trebuie să-i lași pe cei dragi să plece ca să-i poți iubi cu adevărat. Voi ce ați fi făcut în locul meu? E oare vina unei mame când dragostea ei doare?