Săptămâna care a schimbat totul: O mamă, un fiu și o alegere imposibilă

— Vlad, nu mai plânge, te rog! O să ne întoarcem repede, promit! i-am spus, încercând să-mi ascund lacrimile în timp ce-l lăsam în brațele mamei mele, Elena. El se agăța de mâneca mea cu disperare, iar eu simțeam cum fiecare pas spre ușă mă rupe în două. Era prima dată când plecam fără el, dar aveam nevoie de această săptămână cu soțul meu, Radu. Mă mințeam că totul va fi bine. Mama fusese mereu stâlpul nostru, nu?

— Lasă, mamă, du-te liniștită! Ce poate să se întâmple într-o săptămână? mi-a spus mama, cu vocea ei aspră, dar protectoare. Am zâmbit forțat și am ieșit pe ușă, fără să știu că tocmai făcusem cea mai grea alegere din viața mea.

Primele două zile au trecut greu. Îmi verificam telefonul la fiecare oră, iar Radu încerca să mă liniștească.

— Ești prea stresată, Ana. Vlad e în siguranță. Mama ta a crescut trei copii, știe ce face.

Dar ceva nu-mi dădea pace. În a treia zi, am primit un mesaj de la sora mea, Ioana: „Ana, ai vorbit azi cu Vlad? Mi-a zis ceva ciudat la telefon.”

Am sunat imediat acasă. Mama a răspuns scurt:

— Doarme. Ce vrei?

— Pot să-l aud? insistam eu.

— Nu-l trezesc pentru mofturi! a tăiat-o ea scurt.

Am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când mama era dură, dar de data asta era altceva. Am încercat să mă liniștesc, spunându-mi că exagerez.

A patra zi, Ioana m-a sunat plângând:

— Ana, Vlad mi-a zis că bunica l-a încuiat în cameră pentru că „nu a fost cuminte”. Că i-a spus să nu te sune că o să te superi pe el!

Mi s-a făcut rău. Am simțit cum se prăbușește totul peste mine. Am început să-mi amintesc de copilăria mea: uși trântite, țipete, pedepse absurde. Întotdeauna am crezut că mama s-a schimbat. Că pentru Vlad va fi altfel.

Am sunat-o din nou pe mama.

— Mamă, ce se întâmplă acolo? De ce l-ai încuiat pe Vlad?

— Nu mă înveți tu pe mine cum să cresc copiii! Dacă nu ești în stare să fii mamă, lasă-l aici!

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Radu a văzut panica din ochii mei.

— Ce facem? m-a întrebat el.

— Mergem acasă. Acum.

Drumul spre casă a fost un coșmar. Îmi tremurau mâinile pe volan și inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o aud în urechi. Radu încerca să mă calmeze, dar eu nu mai auzeam nimic.

Când am ajuns, Vlad stătea pe pat cu ochii roșii de plâns. Mama era în bucătărie, făcând ciorbă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Vlad! am strigat și l-am luat în brațe. El s-a agățat de mine și a început să plângă în hohote.

— Mami, nu mă mai lăsa aici! Bunica țipă la mine și mă închide!

M-am uitat la mama. Era rece ca piatra.

— Așa se educă un copil! Dacă nu-l ții din scurt, ți se urcă în cap!

Atunci am realizat că toată viața mea am trăit cu frica asta. Că trauma mea devenise normalitatea ei. Și că eram pe cale să-i dau mai departe același coșmar lui Vlad.

— Mamă, nu o să-l mai lași niciodată singur cu el! am spus printre lacrimi.

— Faci o greșeală! O să vezi tu când o să-ți sară copilul în cap!

Am plecat cu Vlad acasă. În acea noapte nu am dormit deloc. L-am ținut strâns lângă mine și l-am ascultat cum respiră greu printre suspine.

A doua zi am stat ore întregi privind tavanul. M-am întrebat dacă sunt o mamă bună sau doar repet greșelile trecutului. Dacă pot rupe lanțul acesta de frică și pedeapsă sau dacă sunt condamnată să devin ca ea.

Radu m-a luat de mână:

— Ana, ai făcut ce trebuia. Vlad are nevoie de tine, nu de reguli absurde.

Dar vocea mamei răsuna încă în mintea mea: „Așa se educă un copil!”

Au trecut luni de atunci. Nu am mai vorbit cu mama decât strictul necesar. Vlad încă tresare când aude uși trântite sau voci ridicate. Eu merg la terapie și încerc să învăț cum să fiu altfel pentru el.

Uneori mă întreb: Oare câți dintre noi trăim cu rănile copilăriei fără să știm? Câți avem curajul să spunem „până aici”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?