O masă pentru doi: Povestea unei prietenii neașteptate
— Nu vă supărați, pot să mă așez aici? Toate mesele sunt ocupate…
Vocea mea tremura ușor, dar nu din cauza frigului de afară, ci pentru că simțeam că pătrund într-un spațiu intim, invizibil, al unei femei pe care nu o cunoșteam. Nora ridică privirea din farfuria cu ciorbă de burtă și mă privi cu ochii ei verzi, umeziți de vârstă și poate de altceva ce nu puteam încă înțelege.
— Sigur, dragule, loc este destul…
M-am așezat stingher, încercând să nu o deranjez prea tare. Dintre toate mesele din „La Ghiocel”, doar a ei era liberă. Restul erau ocupate de grupuri gălăgioase, familii sau cupluri. Ea era singură. Și eu eram singur, dar altfel.
Am comandat o porție de cartofi prăjiți și o bere. Am încercat să nu mă uit prea insistent la Nora, dar nu puteam să nu observ cum își frământa mâinile sub masă, cum își mușca buzele între două înghițituri mici.
— Aveți pe cineva acasă care vă așteaptă? am întrebat fără să gândesc prea mult.
A zâmbit trist.
— Nu mai are cine. Soțul meu s-a dus acum șapte ani. Fata mea e plecată în Italia. Mă sună rar…
Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit de bunica mea, rămasă singură după ce tata s-a mutat la oraș și n-a mai avut timp de ea. Poate de aceea m-am simțit dator să continui conversația.
— Și eu sunt cam singur. Mama e bolnavă, tata lucrează în Germania. Eu… încerc să mă descurc cu facultatea și cu jobul ăsta part-time.
Nora m-a privit cu o blândețe pe care nu o mai întâlnisem la nimeni. Parcă voia să-mi spună că mă înțelege fără să fie nevoie de alte cuvinte.
— Știi, dragule, uneori mi-e dor să gătesc pentru cineva. Să aud pași prin casă, să simt miros de cafea dimineața…
Am tăcut amândoi câteva clipe. Ploua tot mai tare afară, iar picăturile băteau ritmic în geamurile aburite ale localului. În jurul nostru, lumea râdea și vorbea tare, dar la masa noastră timpul părea să stea pe loc.
— Vreți să ne vedem și mâine? am întrebat brusc, surprinzându-mă chiar și pe mine.
Nora a zâmbit larg pentru prima dată.
— Mi-ar plăcea mult. Poate aduc niște plăcinte cu mere…
Așa a început totul. În fiecare seară, după cursuri sau după tura de la supermarket, veneam la „La Ghiocel” și stăteam cu Nora. Uneori povesteam despre copilăria ei la țară, despre cum mergea la cules de cireșe cu fratele ei, alteori despre fata ei care îi trimitea poze cu nepoțica din Italia. Alteori doar tăceam împreună.
Într-o seară, am găsit-o plângând la masă. Avea o scrisoare mototolită în mână.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat speriat.
— Fata mea… nu mai vine acasă de Crăciun. Zice că are prea mult de muncă…
Am simțit furie și neputință. Cum poți lăsa o mamă singură de Sărbători? Dar apoi mi-am amintit cât de rar îmi vizitam eu propria mamă.
— Poate… poate petrecem Crăciunul împreună? am spus timid.
Nora m-a privit lung, apoi a izbucnit în plâns. Am luat-o de mână peste masă și am simțit cum tremură toată.
— Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni…
— Nu sunteți o povară! Poate chiar avem nevoie unul de altul…
A doua zi am postat pe Facebook o poză cu noi doi la masă, cu plăcintele Norei aburinde între noi. Am scris doar atât: „Uneori, un străin poate deveni familia pe care nu ai avut-o niciodată.”
Nu mă așteptam la reacții. Dar poza s-a răspândit rapid. Oameni necunoscuți au început să ne scrie mesaje: „Mi-ați adus aminte de bunica mea”, „Și eu sunt singur în București”, „Ce frumos că v-ați găsit unul pe altul”. Unii au venit chiar la „La Ghiocel” să ne salute sau să stea cu noi la masă.
Dar nu toată lumea a fost încântată. Într-o seară, când stăteam la masă cu Nora și încă doi bătrâni care ni se alăturaseră, a intrat în local fiica Norei, Camelia. Era obosită și nervoasă.
— Mamă! Ce faci aici cu băiatul ăsta? De ce postezi poze pe internet?
Nora s-a ridicat speriată.
— Camelia, el e Eugen… e ca un nepot pentru mine…
Camelia m-a privit acuzator.
— Ce vrei de la mama mea? Bani? Atenție?
M-am ridicat și eu.
— Nu vreau nimic. Doar să nu fie singură…
Camelia a izbucnit:
— Dacă ți-ar păsa cu adevărat, ai veni tu mai des acasă! Nu ai lăsa-o pe mama ta singură!
A urmat o tăcere grea. Nora plângea încet. Am simțit că nu mai am ce căuta acolo.
Am plecat fără să spun nimic. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit dacă am greșit cu ceva. Dacă poate chiar am invadat viața Norei fără să-mi dau seama.
A doua zi am primit un mesaj scurt: „Te rog vino diseară.”
Am mers la „La Ghiocel” cu inima strânsă. Nora era deja acolo, cu ochii roșii de plâns.
— Îmi pare rău pentru ieri… Camelia e doar speriată că mă pierd… Dar eu nu vreau să renunț la prietenia noastră.
Am zâmbit ușurat.
— Nici eu nu vreau să renunț la dumneavoastră.
De atunci, am început să organizăm cine pentru bătrânii singuri din cartier. Unii veneau doar pentru companie, alții aduceau prăjituri sau povești vechi. Eu am învățat ce înseamnă răbdarea și ascultarea adevărată.
Uneori mă întreb: câți oameni ca Nora trec zilnic pe lângă noi fără ca măcar să-i observăm? Cât ne costă un gest mic de bunătate? Și dacă fiecare dintre noi ar face un pas spre cel singuratic de lângă el… oare cât s-ar schimba lumea noastră?