Sub același acoperiș: Povara așteptărilor nespuse

— Radu, nu mai putem continua așa! vocea Ioanei răsună în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Era a treia oară în săptămâna aceea când ne certam pe același subiect: banii. Sau, mai bine zis, lipsa lor.

Totul începuse cu o invitație aparent inocentă din partea părinților mei, Mariana și Viorel. „Veniți la noi, măcar până vă puneți pe picioare!” spusese mama, cu zâmbetul ei cald, care mereu mă făcea să cred că lumea e un loc sigur. Eu și Ioana tocmai ne căsătorisem, aveam planuri mari, dar salariile noastre de debutanți abia ne ajungeau pentru chirie și facturi. Așa că am acceptat. Ce putea merge prost?

Primele săptămâni au fost ca o vacanță prelungită. Mama gătea sarmale și ciorbe ca la carte, tata povestea despre tinerețea lui la combinat, iar noi ne bucuram de liniște și de faptul că nu mai trebuia să ne gândim la facturi. Dar încet-încet, liniștea s-a transformat în tensiune.

— Radu, ai văzut cât costă curentul luna asta? m-a întrebat tata într-o seară, aruncând factura pe masă. — Și apa… Ioana spală hainele aproape zilnic! Nu zic că nu trebuie, dar poate vă gândiți să contribuiți și voi…

M-am simțit mic, ca un copil prins cu tema nefăcută. Am încercat să discut cu Ioana, dar ea deja simțea presiunea privirilor mamei mele când își făcea cafeaua dimineața sau când lăsa lumina aprinsă la baie.

— Nu mai suport! Parcă suntem chiriași aici, nu familie! mi-a spus într-o noapte, cu ochii în lacrimi.

Am încercat să vorbesc cu părinții mei. — Mamă, nu vrem să fim o povară… — Nu sunteți o povară, dar nici nu putem să vă ținem pe gratis la nesfârșit! a răspuns ea, evitându-mi privirea.

Așa au început discuțiile despre bani. Tata a făcut un calcul: cât ar trebui să dăm lunar pentru utilități, mâncare și alte cheltuieli. Suma era aproape cât chiria noastră de dinainte. Ioana a început să caute joburi suplimentare, eu am acceptat ore suplimentare la birou. Ne vedeam tot mai rar și ne certam tot mai des.

Într-o seară de vineri, când am ajuns acasă târziu, i-am găsit pe ai mei discutând aprins în sufragerie.

— Nu e normal să stea aici fără să contribuie! spunea tata.
— Sunt copiii noștri! îi răspundea mama.

Am intrat în cameră fără să spun nimic. Ioana plângea pe marginea patului.

— Nu mai pot, Radu… Simt că nu mai avem locul nostru nicăieri.

Am încercat să-i explic tatălui meu că vrem să ajutăm, dar nu putem susține aceleași cheltuieli ca două familii separate. El a ridicat din umeri:

— Asta e realitatea, băiete. Viața e scumpă pentru toți.

Într-o duminică dimineață, la micul dejun, mama a încercat să destindă atmosfera:

— Poate ar trebui să facem un plan împreună… Să vedem cum putem să ne ajutăm reciproc.

Dar tata a tăiat scurt:

— Planurile nu plătesc facturile!

Ioana s-a ridicat de la masă fără să spună nimic. Am urmat-o în cameră.

— Hai să plecăm… Chiar dacă trebuie să stăm într-o garsonieră minusculă, măcar vom fi doar noi doi.

Am început să căutăm apartamente de închiriat. Când le-am spus părinților mei că vrem să plecăm, mama a izbucnit în plâns:

— Nu asta am vrut! Eu doar… voiam să fim împreună ca o familie.

Tata a rămas tăcut. Am simțit că între noi s-a ridicat un zid invizibil.

Ne-am mutat după două săptămâni într-o garsonieră mică la periferie. Era frig și pereții erau subțiri ca hârtia, dar pentru prima dată după mult timp am simțit că respirăm din nou.

Relația cu părinții mei s-a răcit. Mama mă sună uneori și îmi spune că îi e dor de noi. Tata nu prea vorbește cu mine. Ioana încă se teme că am făcut o greșeală.

Mă întreb adesea: unde se termină ajutorul și unde începe povara? Cum putem construi punți între generații fără ca ele să devină lanțuri?

Poate voi aveți răspunsul… Voi ce ați fi făcut în locul meu?