Umbrele Neîncrederii: Povestea unei Mame și a Fiului Său

— Nu pot să cred, mamă! Chiar nu vezi ce face omul ăsta cu tine?
Vocea lui Vlad răsună ca un tunet în sufrageria mică, cu pereții încărcați de fotografii vechi. Mâinile îi tremură, ochii îi ard de furie și frustrare. Eu stau pe canapea, cu palmele strânse în poală, încercând să-mi adun gândurile. De când a intrat Mihai în viața mea, totul s-a schimbat. Nu doar pentru mine, ci și pentru Vlad.

— Vlad, te rog… Nu e ceea ce crezi. Mihai nu vrea să-mi facă rău. E doar… altfel decât tatăl tău.

— Altceva? Mamă, nu vezi că te minte? Că profită de tine? Ai uitat cum a fost cu tata? Ai uitat cum ai plâns nopți întregi după ce ne-a lăsat?

Cuvintele lui mă lovesc ca niște pietre. Îmi amintesc perfect acele nopți. Îmi amintesc cum Vlad venea la mine în pat, mic și speriat, și mă ținea de mână până adormeam amândoi. Dar acum el e mare, iar eu sunt cea care are nevoie de sprijin.

— Vlad, știu că ți-e greu să accepți… Dar am dreptul să fiu fericită. Și tu ai dreptul să fii fericit. Nu vreau să ne certăm din cauza asta.

El oftează adânc și se lasă pe spate, cu privirea pierdută în tavan.

— Nu înțelegi… Nu e vorba doar despre tine. E despre noi. De când a apărut Mihai, nu mai suntem la fel. Parcă nu mai ai timp pentru mine. Parcă nu mai contez.

Îmi simt inima strânsă într-un clește. Oare chiar l-am neglijat? Oare dorința mea de a-mi reface viața l-a făcut să se simtă abandonat?

— Vlad, tu ești totul pentru mine. Dar trebuie să înțelegi că și eu am nevoie de cineva…

— Și dacă omul ăsta te rănește? Ce faci atunci? Ce facem noi?

Nu știu ce să-i răspund. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu vreau să par slabă în fața lui.

— Îmi asum riscul. Dar nu vreau să te pierd pe tine.

Se ridică brusc și iese din cameră trântind ușa. Rămân singură, cu ecoul pașilor lui răsunând în mintea mea.

În zilele următoare, tensiunea plutește între noi ca o ceață groasă. Vlad vine acasă târziu, nu mai vrea să mănânce împreună cu mine, iar când Mihai mă sună sau vine în vizită, se închide în camera lui și dă muzica tare. Încerc să vorbesc cu el, dar mă respinge de fiecare dată.

Într-o seară, după ce Mihai pleacă, îl găsesc pe Vlad stând pe balcon, cu privirea pierdută spre blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești.

— Pot să stau cu tine?

Nu-mi răspunde, dar nu pleacă nici el. Mă așez lângă el și stăm amândoi în tăcere câteva minute.

— Ți-e frică pentru mine? întreb încet.

— Da… mi-e frică să nu suferi iar. Mi-e frică să nu rămânem singuri amândoi… iar tu să fii distrusă.

Îl iau de mână și simt cât de mult îi tremură palma.

— Știi… când eram mică, mama mea mi-a spus că oamenii care iubesc riscă mereu să fie răniți. Dar tot ea mi-a spus că merită să riști pentru dragoste. Poate că greșesc… dar nu pot trăi fără speranță.

Vlad oftează și își șterge ochii cu mâneca hanoracului.

— Poate că eu nu pot avea speranță ca tine…

— Poate că nici nu trebuie să ai acum. Dar vreau doar să fii lângă mine. Să încercăm împreună.

În următoarele săptămâni, încerc să-l implic mai mult în viața mea și a lui Mihai. Îl invit la cină când vine Mihai, îl rog pe Mihai să-l asculte când povestește despre școală sau despre pasiunile lui pentru informatică și baschet. Dar Vlad rămâne distant, suspicios, mereu cu o replică tăioasă sau o privire rece.

Într-o zi, primesc un telefon de la diriginta lui Vlad:

— Doamnă Popescu, Vlad e tot mai retras la școală. A avut un conflict cu un coleg și pare foarte tensionat. Poate ar fi bine să discutați cu el sau cu un consilier.

Mă simt vinovată. Poate că toată această poveste l-a afectat mai mult decât am crezut.

Seara aceea e una dintre cele mai grele din viața mea. Îl găsesc pe Vlad în camera lui, cu fața ascunsă în pernă.

— Vlad… te rog… spune-mi ce simți cu adevărat.

Se ridică încet și mă privește cu ochii roșii de plâns.

— Simt că nu mai am control asupra vieții mele. Că totul se schimbă prea repede și eu nu pot face nimic…

Îl iau în brațe și îl țin strâns ca atunci când era mic.

— O să trecem împreună peste asta. Promit.

Nu știu dacă mă crede sau dacă va reuși vreodată să-l accepte pe Mihai. Dar știu că nu pot renunța la el. Și nici la mine însămi.

Poate că uneori dragostea doare mai tare decât orice altceva… Dar oare merită să renunțăm la ea doar de frica suferinței? Sau trebuie să avem curajul să iubim chiar și atunci când totul pare împotriva noastră?