Între Rugăciune și Neputință: Cum Am Înțeles Ce Înseamnă Să Fii Mamă
— Vlad, te rog, strânge-ți jucăriile! am spus pentru a treia oară, cu vocea tremurândă de oboseală și frustrare. Era deja trecut de ora nouă seara, iar camera lui arăta ca după un taifun: cuburi colorate, mașinuțe, cărți răvășite peste tot. Vlad, băiețelul meu de șase ani, stătea pe covor cu o piesă de Lego în mână și mă privea sfidător.
— Nu vreau! Nu e corect! Tu nu strângi niciodată!
M-am oprit în pragul ușii, simțind cum mi se urcă sângele la cap. În mintea mea se derulau toate momentele în care am cedat, toate serile în care am strâns eu jucăriile doar ca să evit scandalul. Dar în seara aceea, ceva s-a rupt în mine. Poate era oboseala acumulată după o zi grea la serviciu, poate era teama că nu sunt o mamă suficient de bună. Sau poate era doar neputința aceea surdă care te apasă când simți că nu mai ai nicio soluție.
— Vlad, nu plecăm din cameră până nu strângi tot! am spus apăsat, încercând să-mi păstrez calmul.
El a început să plângă. Nu plânsul acela sincer, ci un plâns teatral, cu suspine exagerate și priviri aruncate spre mine ca să vadă dacă cedez. M-am așezat pe marginea patului și am simțit cum lacrimile îmi ard ochii. Mi-am amintit de mama mea, cum mă certa când eram mică și cum eu îi răspundeam cu aceeași încăpățânare. M-am întrebat dacă ea s-a simțit vreodată atât de pierdută.
— De ce nu mă asculți niciodată? am șoptit mai mult pentru mine.
Vlad s-a oprit din plâns și s-a uitat la mine. Pentru o clipă, camera a fost cuprinsă de liniște. Apoi a început din nou să se joace cu piesa de Lego, ignorându-mă complet.
Am ieșit din cameră fără să spun nimic. M-am dus în bucătărie și m-am sprijinit de chiuvetă. Am început să plâng în hohote, încercând să nu mă audă nimeni. Soțul meu, Radu, era la serviciu în tura de noapte. Eram singură cu Vlad și cu toate fricile mele.
Mi-am adus aminte de bunica mea, cum îmi spunea mereu: „Când nu mai poți, roagă-te!” Am închis ochii și am început să spun în gând „Tatăl nostru”, încercând să-mi liniștesc sufletul. Nu știu cât timp am stat așa, dar când am deschis ochii, simțeam că pot respira din nou.
M-am întors în camera lui Vlad. El stătea pe pat și se uita la tavan.
— Vlad, știi cât de mult te iubesc? am întrebat încet.
A dat din cap fără să mă privească.
— Știi că uneori și eu sunt obosită? Și că mi-e greu?
A oftat. M-am așezat lângă el și l-am luat în brațe.
— Hai să facem o înțelegere: strângem împreună jucăriile acum și mâine alegi tu povestea de seară. Ce zici?
S-a uitat la mine cu ochii lui mari și umezi. A dat din cap afirmativ și s-a ridicat încet de pe pat. Am strâns împreună fiecare jucărie, fără să mai spunem nimic. La final, m-a îmbrățișat strâns.
— Mami, îmi pare rău că te-am supărat.
— Și mie îmi pare rău că am țipat la tine.
În acea seară, după ce l-am culcat pe Vlad și am stins lumina din camera lui, m-am așezat pe canapea și am început să mă gândesc la toate greșelile mele ca mamă. M-am întrebat dacă nu cumva cer prea mult de la el sau dacă nu cumva îl răsfăț prea tare. Mi-am dat seama că parentingul nu e niciodată alb sau negru; e o zonă gri plină de compromisuri, regrete și speranțe.
A doua zi dimineață, Vlad m-a întâmpinat cu un desen: eu și el ținându-ne de mână sub un curcubeu. Pe spate scria: „Te iubesc, mami!” Am simțit cum mi se umple inima de recunoștință și am înțeles că fiecare moment dificil e o lecție — pentru el și pentru mine.
De atunci, ori de câte ori simt că nu mai pot, mă opresc și mă rog. Nu pentru ca lucrurile să fie mai ușoare, ci pentru puterea de a le duce mai departe cu răbdare și iubire.
Oare câte mame se simt la fel ca mine? Oare câți dintre noi uităm să ne iertăm pentru momentele în care cedăm? Poate că adevărata putere stă tocmai în vulnerabilitatea noastră.