Între două lumi: Povestea mea de mamă prinsă între trecut și viitor

— Nu vreau să-l iau pe Vlad la mine. Nu acum. Nu vezi că Andreea nu e pregătită?
Vocea lui Sorin răsuna în bucătăria mea mică, printre farfuriile nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. Mă uitam la el cu ochii roșii de oboseală și nervi. Vlad, băiatul nostru de opt ani, stătea în camera lui, ascultând totul prin ușa întredeschisă.
— Sorin, nu mai pot! Sunt epuizată. Ai promis că o să-l iei măcar două weekenduri pe lună. Nu e corect nici pentru el, nici pentru mine!
— Nu e vina mea că tu ai ales să-ți refaci viața cu altul!
M-am prăbușit pe scaun. Îmi venea să urlu. De doi ani, de când ne-am despărțit, totul era o luptă continuă. Sorin se recăsătorise repede cu Andreea, o femeie tânără și frumoasă, care însă nu voia să audă de Vlad. Iar eu… eu încercam să mă țin pe picioare, să fiu mamă, tată și om întreg pentru copilul meu.

Când l-am cunoscut pe Radu la serviciu, am simțit că viața îmi dă o nouă șansă. Era blând cu Vlad, răbdător cu mine și nu părea să-i pese că am un copil dintr-o altă căsnicie. Dar Sorin… Sorin nu suporta ideea ca alt bărbat să-i fie tată băiatului lui.

— Dacă îl mai văd pe Radu la tine acasă când e Vlad acolo, te dau în judecată!
— Pentru ce? Pentru că încerc să-i ofer copilului nostru o familie normală?
— Nu e familia lui! Eu sunt tatăl lui!
— Atunci comportă-te ca atare! ia-l la tine!
A tăcut. Știa că nu poate. Andreea îi pusese condiții clare: fără copilul din prima căsnicie în casa lor nou-nouță din Popești-Leordeni.

Seara, după ce Vlad a adormit cu capul pe umărul meu, m-am uitat la el și am simțit un val de vinovăție. Ce vină avea el că părinții lui nu se mai înțelegeau? Că tatăl lui îl iubea doar de la distanță și mama lui era mereu obosită și nervoasă?

A doua zi dimineață, la școală, educatoarea m-a tras deoparte:
— Mirela, Vlad e tot mai retras. Nu mai vorbește cu ceilalți copii. A spus că îi e dor de tatăl lui…
Mi-au dat lacrimile instantaneu. Am plecat spre serviciu cu inima grea și gândurile vraiște.

La birou, Radu m-a așteptat cu o cafea caldă.
— Ce s-a întâmplat? Ai plâns…
— Nu mai pot, Radu… Simt că orice aș face greșesc față de Vlad. Sorin nu vrea să-l ia la el, dar nici nu mă lasă să fiu fericită cu tine…
Radu m-a luat în brațe.
— Vrei să vorbesc eu cu el? Poate între bărbați…
— Nu! Ar fi și mai rău. S-ar simți amenințat și ar face scandal.

În acea seară am stat mult timp pe gânduri. Am sunat-o pe mama:
— Mamă, ce să fac? Simt că mă sufoc…
— Fata mea, tu trebuie să fii tare pentru Vlad. Nu te mai uita la ce zice lumea sau Sorin. Fii tu însăți și fă ce simți că e bine pentru copilul tău.

Am început să caut soluții. Am vorbit cu un psiholog pentru copii. Am încercat să-l implic mai mult pe Vlad în activități cu mine și cu Radu — fără să forțez lucrurile. Dar Sorin continua să mă sune aproape zilnic:
— Ai grijă ce faci cu băiatul meu! Să nu-l influențezi împotriva mea!

Într-o zi, Vlad a venit acasă trist:
— Mami, de ce nu pot merge și eu la tati acasă? Colegii mei merg la ambii părinți…
Nu am avut răspuns. L-am strâns tare în brațe.

Într-un weekend, Radu ne-a invitat la munte. A fost prima dată când l-am văzut pe Vlad râzând cu poftă după mult timp. Seara, în cabană, mi-a spus:
— Mami, Radu poate fi prietenul meu? Nu trebuie să fie tati… doar prieten.
Atunci am înțeles: Vlad avea nevoie de stabilitate și afecțiune, nu de etichete sau orgolii masculine.

Am decis să-i scriu o scrisoare lui Sorin. I-am spus tot: cât suferă Vlad, cât mă lupt eu singură, cât rău face lipsa lui din viața copilului nostru. I-am cerut doar atât: dacă nu poate sau nu vrea să fie prezent fizic în viața lui Vlad, măcar să nu ne mai pună piedici.

După două săptămâni de tăcere, Sorin m-a sunat:
— Mirela… am citit scrisoarea ta. Ai dreptate. Poate că am fost prea egoist… Andreea încă nu acceptă ideea unui copil în casă, dar promit că voi petrece mai mult timp cu Vlad în oraș sau la bunici. Și… dacă Radu îl face fericit pe Vlad, n-o să mă mai bag.
Am plâns de ușurare.

Au trecut luni de atunci. Vlad merge acum la film sau la fotbal cu Sorin aproape în fiecare weekend. Radu a rămas prietenul lui cel bun — și al meu sprijin necondiționat.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine trăiesc între două lumi? Câte mame sunt judecate pentru că încearcă să-și refacă viața? Oare când vom învăța să punem fericirea copiilor noștri mai presus de orgoliile noastre?