Cabana de pe malul lacului: Răzbunarea doamnei Lăcrămioara

— Ieșiți afară, doamnă Lăcrămioara! Aveți cinci minute să vă luați lucrurile!
Vocea rece a executorului judecătoresc mi-a sfâșiat liniștea dimineții. M-am uitat la el, apoi la vecinul meu, domnul Dinu, care stătea cu brațele încrucișate și un zâmbet satisfăcut pe față. Nu-mi venea să cred că după treizeci de ani în care am predat limba română la liceul din oraș, după ce mi-am crescut singură băiatul și am pus fiecare leu deoparte pentru cabana asta, ajunsesem să fiu dată afară ca un infractor.

Totul a început cu un an în urmă, când Dinu s-a mutat în casa de lângă mine. Era văduv, cam de vârsta mea, dar mereu pus pe harță. În primele luni, a venit cu plăcinte și vorbe dulci, încercând să mă convingă să-i vând cabana. „E prea mult pentru o femeie singură”, îmi spunea cu un zâmbet fals. Am refuzat politicos, iar de atunci s-a schimbat radical.

— Nu vă e rușine să mă dați afară din casa mea? am izbucnit printre lacrimi.
— E legea, doamnă. Aveți datorii la întreținere și impozit. Domnul Dinu a cumpărat creanța și are dreptul să vă evacueze, mi-a răspuns executorul fără să clipească.

M-am uitat la cabana mea — pereții plini de fotografii cu elevii mei, rafturile cu cărți, perdelele cusute de mama. Totul era pe cale să dispară. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Fiul meu, Vlad, era plecat în Germania de ani buni. Îi trimisesem un mesaj disperat cu o seară înainte: „Vlad, mă dau afară din casă. Ajută-mă!” Mi-a răspuns abia dimineață: „Mamă, nu pot veni acum. Am probleme la muncă.”

Am ieșit cu o valiză veche și un sac cu haine. Dinu s-a apropiat:
— Să știți că nu e nimic personal. E doar afaceri.
— Să-ți fie rușine! i-am strigat. Ai profitat de necazurile mele!

În acea noapte am dormit pe banca din parc, cu ochii la lacul care-mi fusese cândva refugiu. M-am gândit la toți anii în care am ajutat copiii satului cu meditații gratuite, la serile când citeam poezii pe malul apei. Cum ajunsesem aici? Cum putuse Dinu să fie atât de crud?

A doua zi am mers la primărie să cer ajutor. Doamna secretară m-a privit cu milă:
— Doamnă Lăcrămioara, nu sunteți singura în situația asta. Mulți bătrâni au fost păcăliți să-și vândă casele pe nimic.

Am simțit o furie mocnită crescând în mine. Nu puteam accepta nedreptatea. Am început să adun documente, să vorbesc cu vecinii — am aflat că Dinu făcuse același lucru cu încă două familii. Le cumpărase datoriile și îi evacuase.

Într-o seară, l-am întâlnit pe domnul Ilie la magazinul din sat.
— Doamnă Lăcrămioara, nu sunteți singura care a pățit-o cu Dinu. Și pe mine m-a amenințat că-mi ia casa dacă nu-i vând terenul.

Atunci mi-a venit ideea: dacă ne unim toți cei păgubiți? Am început să organizez întâlniri la biblioteca veche din sat. Veneau oameni triști, speriați, dar hotărâți să nu mai tacă. Am scris petiții, am mers la televiziunea locală, am povestit totul jurnaliștilor.

Într-o zi, Dinu a venit la bibliotecă:
— Ce crezi că rezolvi cu scandalul ăsta? Nu poți schimba nimic!
— Poate nu pot schimba legea, dar pot arăta tuturor cine ești cu adevărat!

A urmat o perioadă grea — amenințări anonime, telefoane ciudate noaptea, zvonuri răspândite despre mine prin sat. Dar nu m-am lăsat intimidată. Am continuat campania mea de „răzbunare”, cum o numeau unii: am expus totul pe Facebook, am vorbit la radio local și am adunat semnături pentru schimbarea legii privind executarea silită a bătrânilor fără sprijin familial.

Fiul meu Vlad m-a sunat într-o seară:
— Mamă, ce faci? Toată lumea vorbește despre tine pe internet!
— Vlad, nu mai pot sta deoparte când văd atâta nedreptate! Dacă tu ai fi aici, ai înțelege…
— Îmi pare rău că nu pot fi lângă tine…

Mi-au dat lacrimile după ce am închis telefonul. Mi-am dat seama cât de singură eram de fapt. Dar totodată simțeam o forță nouă în mine — nu mai eram doar o victimă.

După luni de luptă, presa a început să pună presiune pe autorități. Primarul a venit personal la una dintre întâlnirile noastre:
— Doamnă Lăcrămioara, vă promit că vom verifica toate cazurile de evacuare abuzivă.

Nu mi-am recuperat cabana — Dinu a vândut-o rapid unui investitor din București — dar am reușit să opresc alte evacuări și să atrag atenția asupra abuzurilor din satul nostru.

Acum locuiesc într-o garsonieră micuță la marginea orașului. Privesc uneori spre lac și mă întreb dacă voi mai simți vreodată liniștea de altădată. Dar știu că nu m-am lăsat călcată în picioare.

Poate că răzbunarea mea nu a fost dulce, dar a fost necesară.

Oare câți dintre noi alegem să tăcem când ni se face o nedreptate? Sau avem curajul să ne ridicăm și să spunem: „Ajunge!”?