Căsuța de la marginea pădurii: Povestea unei moșteniri și a unei familii încercate

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre aburii ceaiului de tei. Mâinile îmi tremurau pe cana fierbinte, iar privirea ei tăioasă mă făcea să mă simt din nou copil, prins cu minciuna.

— Irina, nu e vorba doar despre mine. E despre noi toți. Căsuța asta… am muncit cu toții la ea, am pus fiecare câte o bucată din sufletul nostru acolo, am încercat să o facem acasă, nu doar o ruină uitată de lume.

Dar Irina nu voia să audă. Pentru ea, totul era alb sau negru. Ori e a noastră, ori nu e. Și acum, după atâția ani în care am renovat fiecare scândură, fiecare fereastră, mătușa Lenuța voia să o ia înapoi. Pur și simplu. Ca și cum n-ar fi contat nimic din ce am făcut.

M-am întors în timp, la acea zi friguroasă de iarnă când Lenuța a venit la noi cu ochii plini de lacrimi și cu o cutie veche în brațe. „Nu mai pot să am grijă de căsuță”, ne-a spus atunci. „Vreau să fie a voastră. Să nu se piardă.” Am simțit atunci că primim nu doar o casă, ci o responsabilitate. Am muncit cot la cot cu soțul meu, Radu, și cu copiii noștri, Maria și Vlad. Fiecare weekend era o aventură: zugrăveam pereții, schimbam acoperișul, plantam flori în grădină. Ne certam, râdeam, plângeam împreună.

Dar totul s-a schimbat când Lenuța a venit din nou la ușă, după patru ani. Era mai slabă, cu părul alb și ochii goi.

— Am nevoie de căsuță înapoi, Nicoleta. Nu mai am unde să mă duc. Casa mea din oraș a fost vândută de fiul meu fără să mă întrebe. Nu mai am nimic.

Am simțit cum mi se strânge inima. Cum să-i spun nu? Dar cum să le spun copiilor mei că tot ce au construit nu mai există?

Radu a încercat să fie rațional:

— Lenuța, noi am investit tot ce aveam aici. Am pus bani, timp… Copiii s-au atașat. Nu putem pur și simplu să plecăm.

Lenuța a izbucnit în plâns:

— Nu vreau să vă fac rău! Dar nu mai am pe nimeni… Nu știu unde să mă duc…

Irina a intervenit:

— Nu e corect! Ne-ai dat-o! Ai spus că e a noastră!

Am simțit cum familia noastră se rupe în două: pe de o parte mila pentru Lenuța, pe de altă parte furia și neputința copiilor mei.

În zilele care au urmat, casa s-a umplut de tăceri apăsătoare. Maria nu mai vorbea cu mine, Vlad se închidea în camera lui și asculta muzică tare. Radu încerca să găsească soluții: „Poate găsim un apartament mic pentru Lenuța… Poate vorbim cu primăria…” Dar nimic nu părea potrivit.

Într-o seară, am găsit-o pe Maria plângând pe veranda căsuței:

— Mamă… De ce trebuie mereu să pierdem noi? De ce nu contează ce vrem noi?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit vinovată că nu pot proteja ceea ce am construit împreună.

A doua zi, am chemat familia la masă. Am privit fiecare chip: Radu obosit, Maria tristă, Vlad furios, Irina tăcută.

— Trebuie să luăm o decizie împreună. Căsuța asta a fost mereu despre familie. Poate… poate putem fi familie și pentru Lenuța acum.

Irina a izbucnit:

— Și noi? Unde mai suntem noi în povestea asta?

Radu a oftat:

— Poate putem locui împreună o vreme. Să vedem dacă merge…

Au urmat luni grele. Lenuța s-a mutat cu noi în căsuță. La început era ciudat: obiceiurile ei vechi se ciocneau cu ale noastre. Se trezea la 5 dimineața și făcea cafea tare, asculta muzică populară la radio și povestea ore întregi despre tinerețea ei la țară.

Copiii au început să se apropie de ea încet-încet. Maria îi cerea rețete de prăjituri, Vlad o ajuta la grădinărit. Irina însă nu putea ierta ușor.

Într-o zi, am găsit-o pe Irina pe bancă, privind spre pădure:

— Mamă… crezi că vreodată va fi iar ca înainte?

Am zâmbit trist:

— Poate nu va mai fi niciodată ca înainte. Dar poate va fi altfel… Poate chiar mai bine.

Cu timpul, căsuța noastră a devenit din nou acasă — dar un acasă diferit. Am învățat să împărțim spațiul și poveștile, să ne iertăm greșelile și să ne acceptăm slăbiciunile.

Într-o seară târzie de toamnă, stând toți la masă sub lumina slabă a lămpii vechi, Lenuța ne-a privit cu ochii umezi:

— Voi sunteți familia mea acum. Voi mi-ați dat un acasă când nu mai aveam nimic.

Atunci am înțeles că uneori pierdem ca să câștigăm ceva mai prețios: legătura dintre oameni.

Mă întreb uneori: dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi ales? E corect să renunți la visul tău pentru cineva drag? Sau trebuie să lupți până la capăt pentru ceea ce ai construit?