Între două iubiri: Povestea unei mame care refuză să renunțe la copilul ei
— Nu mai pot, Irina! Nu vezi că nu te descurci? Mara plânge toată ziua, tu nu dormi nopțile, casa e vraiște. Nu ești pregătită să fii mamă!
Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet într-o noapte rece de noiembrie, când Mara avea doar trei luni. Stăteam pe marginea patului, cu fetița în brațe, încercând să o liniștesc. Îmi simțeam ochii arși de oboseală și inima sfâșiată de neputință. Vlad se plimba nervos prin cameră, cu mâinile în păr, iar vocea lui răsuna a reproș și disperare.
— Vlad, te rog… Nu pot să renunț la ea. E copilul nostru! Am așteptat-o atâta timp…
— Și ce vrei să facem? Să ne distrugem viețile? Să trăim în haosul ăsta? Mama mea are dreptate, nu ești făcută pentru asta. Poate ar trebui să găsim o familie care să o crească cum trebuie.
M-am uitat la el ca la un străin. Cum putea să spună așa ceva? Cum putea să creadă că a da copilul nostru altcuiva era o soluție?
A doua zi, am mers la mama mea. Am intrat în bucătăria mică, mirosind a cafea și pâine prăjită, și m-am prăbușit pe scaun. Mama m-a privit cu ochii ei blânzi, dar obosiți de ani de muncă și griji.
— Ce s-a întâmplat, fata mea?
— Vlad vrea să renunțăm la Mara… Spune că nu sunt o mamă bună.
Mama a oftat adânc și m-a strâns în brațe.
— Nimeni nu se naște știind să fie părinte. Și eu am plâns nopți întregi când erai mică. Dar nu te-am dat nimănui. Ai nevoie de ajutor, nu de judecată.
Am simțit pentru prima dată că nu sunt singură. Dar când m-am întors acasă, Vlad era mai hotărât ca niciodată. A început să vorbească cu sora lui, Camelia, care mereu mă privise cu suspiciune.
— Irina, gândește-te la viitorul vostru. Dacă nu poți avea grijă de Mara, poate ar fi mai bine pentru toți… — mi-a spus Camelia într-o zi, cu vocea ei rece.
Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Poate chiar nu eram suficient de bună. Poate Vlad avea dreptate. Dar în fiecare noapte, când Mara adormea pe pieptul meu, simțeam o dragoste atât de puternică încât mă durea fizic gândul să o pierd.
Într-o seară, după ce Vlad a plecat trântind ușa, am rămas singură cu Mara și am plâns până dimineața. M-am uitat la ea și i-am promis:
— Nu te voi lăsa niciodată. Orice ar fi.
Zilele au trecut greu. Vlad s-a îndepărtat tot mai mult. Nu mă mai ajuta cu nimic, nu mai vorbea cu mine decât ca să-mi reproșeze cât de incapabilă sunt. Într-o zi, a venit acasă cu niște hârtii.
— Am găsit o familie care ar vrea să o adopte pe Mara. Sunt oameni buni, au bani, pot să-i ofere tot ce noi nu putem.
Am simțit cum mi se taie respirația.
— Nu! Nu pot! Dacă vrei să pleci tu, pleacă! Dar eu rămân cu Mara!
A fost pentru prima dată când am ridicat vocea la el. Vlad a rămas uimit, apoi a plecat fără să spună nimic. În zilele următoare nu s-a mai întors acasă. Am rămas singură cu Mara și cu frica de viitor.
Au urmat luni grele. Am cerut ajutorul mamei mele și al unei vecine bătrâne, tanti Lenuța, care venea uneori să stea cu Mara cât mergeam la muncă part-time la un magazin din cartier. Am învățat să mă descurc cu puțin, să gătesc repede între două reprize de plâns și să adorm cu Mara în brațe pe canapea.
Uneori mă simțeam copleșită de singurătate și rușine. Oamenii vorbeau pe la colțuri: „A lăsat-o bărbatul”, „Nu e în stare să-și țină familia”. Dar când Mara a început să râdă pentru prima dată sau când mi-a spus „mama”, am știut că nimic nu contează mai mult decât ea.
Vlad a revenit după aproape un an. Era schimbat, obosit și parcă mai bătrân cu zece ani.
— Irina… Îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus. N-am știut cum să fac față presiunii… Am greșit mult.
L-am privit fără ură, dar nici fără speranță.
— Eu nu pot uita ce ai vrut să faci. Mara e tot ce am mai scump pe lume. Dacă vrei să fii tatăl ei, trebuie să lupți pentru asta.
Nu știu dacă Vlad va reuși vreodată să repare ce a stricat. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar știu sigur că nicio presiune din lume nu mă va face vreodată să renunț la copilul meu.
Mă întreb adesea: câte mame trec prin astfel de încercări? Câte aleg inima în locul fricii? Oare am făcut bine că am rămas singură pentru Mara? Voi ce ați fi făcut în locul meu?