Nu sunt destul de bună pentru copilul meu?

— Nu ești în stare să crești un copil, dă-l spre adopție!
Vocea lui Radu, fratele meu mai mare, a răsunat ca o sentință în salonul alb, rece, al maternității din Iași. Mâinile îmi tremurau pe păturica roz a fetiței mele, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi. Era a treia zi după cezariană și încă nu reușisem să-mi țin copilul la piept decât pentru câteva minute. Maria era în incubator, iar eu mă simțeam vinovată de parcă eu aș fi greșit undeva, ca și cum corpul meu nu fusese destul de bun pentru ea.

— Radu, taci! Nu vezi că o rănești? a intervenit mama, dar vocea ei era slabă, ca o adiere.

— Nu vreau să o rănesc, dar trebuie să fie realistă! Nu are serviciu stabil, nu are pe nimeni lângă ea. Ce viitor îi poate oferi copilului?

Am simțit cum mă sufoc. Îmi venea să țip, dar nu aveam putere nici să vorbesc. În mintea mea se derulau toate momentele din ultimele luni: testul pozitiv, privirea dezamăgită a tatălui când i-am spus că sunt însărcinată fără să fiu măritată, certurile cu Radu care insista că „nu e momentul”, privirile vecinelor care șușoteau pe la colțuri.

Tatăl copilului, Vlad, dispăruse din peisaj încă din luna a patra. „Nu sunt pregătit pentru așa ceva”, mi-a spus într-o seară ploioasă de martie. Am rămas singură cu burta crescând și cu frica în suflet. Mama m-a primit înapoi acasă, dar tata nu mi-a mai vorbit decât monosilabic. Radu venea rar, dar când venea, aducea cu el furtuni.

— Haide, lasă-l pe Radu, mi-a șoptit mama într-o seară când încercam să adorm. O să vezi că totul va fi bine. Maria e puternică, ca tine.

Dar eu nu mă simțeam puternică deloc. În fiecare noapte mă trezeam transpirată, cu inima bătând nebunește. Mă gândeam la viitorul Mariei: dacă nu voi găsi un serviciu? Dacă nu voi reuși să-i ofer tot ce are nevoie? Dacă va suferi din cauza alegerilor mele?

În ziua externării, am stat pe holul maternității cu Maria în brațe și am privit-o lung. Era atât de mică și fragilă! O asistentă s-a apropiat de mine:

— Ești singură?

Am dat din cap.

— Să nu asculți ce-ți spun alții. Copiii simt dragostea mamei lor. Restul se rezolvă.

Am ieșit din spital cu Maria și cu mama lângă mine. Tata nu venise. Acasă, totul părea străin: camera copilului era improvizată în fostul birou al tatălui meu, iar pătuțul era împrumutat de la vecina de la trei. În fiecare zi mă luptam cu oboseala și cu gândurile negre.

Radu venea aproape zilnic și relua aceeași placă:

— Haide, gândește-te la viitorul ei! Sunt atâtea familii care ar vrea un copil… Tu nu ai niciun sprijin! O să ajungi să regreți!

Într-o noapte, după ce Maria plânsese ore întregi și eu nu reușisem să o liniștesc, am cedat. Am început să plâng în hohote, ținând-o strâns la piept.

— Poate chiar are dreptate Radu… Poate nu sunt destul de bună…

Mama a intrat tiptil în cameră și m-a găsit așa. S-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe.

— Nu-l asculta pe Radu. Și eu am avut momente când am crezut că nu pot. Dar tu ești mama Mariei. Nimeni altcineva nu-i poate da dragostea ta.

A doua zi dimineață am decis să merg la psiholog. Nu aveam bani, dar doamna doctor de familie mi-a recomandat un cabinet unde primeau și cazuri sociale. La început mi-a fost rușine să vorbesc despre gândurile mele negre, despre teama că nu-mi iubesc copilul destul sau că o voi pierde dacă nu mă ridic la nivelul așteptărilor tuturor.

— E normal să simți asta după naștere, mi-a spus psiholoaga. Depresia postnatală nu e o rușine. Dar trebuie să ceri ajutor.

Încet-încet am început să mă ridic. Mama mă ajuta cât putea, iar eu am început să caut joburi online – orice: corectură de texte, traduceri mici pentru studenți sau chiar vânzări la telefon. Tata încă nu vorbea cu mine, dar într-o zi l-am surprins privind-o pe Maria cum doarme și i-am văzut ochii umezi.

Radu însă nu se lăsa:

— O să ajungi să-ți urăști viața! O să vezi!

Într-o zi i-am spus:

— Radu, te rog să nu mai vii dacă tot ce poți face e să mă judeci. Maria are nevoie de liniște.

A plecat trântind ușa și n-a mai venit două luni. În timpul ăsta am început să simt că pot respira din nou. Am găsit un job part-time la o librărie din oraș – patronul era unchiul unei prietene din liceu și a acceptat să vin doar câteva ore pe zi cât timp mama stătea cu Maria.

Încet-încet am început să cred că pot fi o mamă bună pentru fetița mea. Am început să râd din nou când o vedeam zâmbind sau când îi simțeam mânuța strângându-mi degetul.

Într-o duminică dimineață, Radu a venit pe neașteptate cu o pungă plină de scutece și hăinuțe.

— Am fost un prost… Poate că ai dreptate… Poate că dragostea contează mai mult decât orice altceva…

L-am îmbrățișat fără cuvinte. Știam că drumul nostru abia începe și că vor mai fi zile grele. Dar pentru prima dată după mult timp am simțit speranță.

Acum Maria are aproape un an și face primii pași prin sufragerie. Tata îi citește povești seara, iar Radu vine des și îi aduce jucării colorate.

Mă întreb uneori: câte mame ca mine au fost aproape să renunțe doar pentru că ceilalți le-au spus că nu sunt destul de bune? Oare cât de mult contează sprijinul celor din jur atunci când tot ce-ți dorești e să-ți ții copilul aproape?