Când trecutul bate la ușă: Povestea mea după 12 ani de tăcere

— Ce cauți aici, Rareș? am întrebat cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea cu putere în geamurile apartamentului meu din cartierul Drumul Taberei. Era trecut de ora opt seara și tocmai terminasem de citit povestea de noapte bună Ilincăi, fetița mea de zece ani. Rareș stătea în prag, ud leoarcă, cu ochii roșii și barba crescută neîngrijit. Nu-l mai văzusem de doisprezece ani, de când a plecat fără să privească înapoi, lăsându-mă singură cu un copil de câteva luni și o inimă sfâșiată.

— Te rog, Ana, lasă-mă să intru. Trebuie să vorbim.

Am ezitat o clipă. M-am uitat la el ca la un străin. În toți acești ani, am încercat să-l uit, să-mi reconstruiesc viața, să fiu mamă și tată pentru Ilinca. Am muncit pe rupte ca educatoare la grădiniță, am făcut sacrificii, am plâns nopți întregi. Și acum el era aici, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Nu știu dacă e o idee bună… am șoptit.

— Te rog. Cinci minute. Atât cer.

L-am lăsat să intre. S-a așezat stingher pe marginea canapelei, privindu-și mâinile. Am simțit cum furia și frica se amestecau în mine. M-am gândit la Ilinca, care dormea liniștită în camera ei roz, fără să știe că tatăl ei era la doar câțiva pași distanță.

— De ce ai venit? am întrebat sec.

— Am greșit enorm, Ana. Știu că nu merit iertarea ta. Dar am nevoie să vorbesc cu tine… cu voi. Am aflat că sunt bolnav. Cancer la pancreas. Nu mai am mult timp.

Cuvintele lui au căzut ca o lovitură de ciocan. Am simțit cum mi se taie respirația. Nu știam dacă să plâng sau să țip. Timp de câteva secunde, am rămas tăcută, încercând să procesez ce tocmai auzisem.

— Și ce vrei de la noi? Să ne pară rău?

— Nu… Vreau doar să-mi văd fata. Să-i spun cine sunt. Să-i cer iertare.

M-am ridicat brusc.

— Ilinca nu știe nimic despre tine! Pentru ea, tatăl ei e o poveste pe care n-am avut curajul s-o spun niciodată până la capăt. Cum crezi că ar reacționa dacă te-ar vedea acum?

Rareș a început să plângă în hohote. Era prima dată când îl vedeam atât de vulnerabil. În ciuda urii pe care o simțeam, nu puteam să nu-mi amintesc de băiatul timid pe care l-am iubit cândva, cel care mă făcea să râd la liceu, cel care îmi promitea că va fi mereu lângă mine.

Am stat toată noaptea trează, răscolită de gânduri. Dimineața, la micul dejun, Ilinca m-a întrebat:

— Mami, cine era domnul care a venit aseară?

Am simțit un nod în gât.

— Un vechi prieten… a trebuit să-i spun ceva.

În zilele următoare, Rareș a insistat să ne vedem din nou. Mi-a trimis mesaje lungi, pline de regrete și promisiuni că nu vrea decât să-și cunoască fiica înainte să fie prea târziu. Am vorbit cu sora mea, Camelia:

— Ana, nu-l lăsa să te manipuleze! A plecat când aveai cea mai mare nevoie de el! Ce fel de tată face asta?

— Știu… dar dacă moare și Ilinca nu apucă să-l cunoască? Dacă într-o zi mă va întreba de ce nu i-am dat șansa asta?

M-am dus la psihologul școlii unde lucrez. Mi-a spus că e important ca Ilinca să afle adevărul într-un mod blând și controlat. Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea.

— Ilinca, vreau să-ți spun ceva important despre tatăl tău…

Ochii ei mari m-au privit curioși și speriați în același timp.

— Tatăl tău… Rareș… a venit să te vadă. E bolnav și ar vrea să te cunoască.

A urmat o tăcere apăsătoare.

— De ce n-a venit până acum?

Nu am avut răspunsuri bune. I-am spus doar că uneori adulții fac greșeli mari și că nu e vina ei.

Întâlnirea lor a fost sfâșietoare. Rareș a îngenuncheat în fața ei și a început să-i povestească despre copilăria lui, despre cât de mult a regretat că nu a fost lângă ea. Ilinca l-a ascultat tăcută, apoi l-a întrebat:

— Dacă mă iubeai, de ce ai plecat?

Rareș a izbucnit în plâns din nou. Eu am simțit cum mi se rupe sufletul pentru amândoi.

În următoarele luni, Rareș a venit des la noi. Încerca să recupereze timpul pierdut: îi aducea cărți, îi povestea despre stele și îi desena fluturi pe caiete. Dar boala avansa rapid. Într-o zi m-a sunat asistenta lui:

— Ana, Rareș vrea să vă vadă… e foarte slăbit.

Am mers împreună cu Ilinca la spitalul Fundeni. Rareș era doar o umbră a bărbatului pe care îl cunoscusem odinioară. Ne-a strâns mâinile și ne-a șoptit:

— Vreau doar să știți că vă iubesc… și îmi pare rău pentru tot.

A murit două zile mai târziu.

După înmormântare, Ilinca m-a întrebat:

— Mami, crezi că m-a iubit cu adevărat?

Am plâns împreună mult timp. Încerc să-i răspund la întrebări pe măsură ce cresc și eu odată cu ea.

Uneori mă întreb: Oare am făcut bine că i-am dat voie lui Rareș să revină în viețile noastre? Sau ar fi fost mai ușor pentru Ilinca dacă ar fi rămas doar o poveste nespusă? Poate că niciodată nu vom ști răspunsul corect… Dar voi ce ați fi făcut în locul meu?