Între două lumi: Bătălia pentru sufletul lui Vlad

— Vreau la bunica! Dacă mă duc, tu rămâi acasă, a spus Vlad, cu ochii lui mari și hotărâți, în timp ce își strângea ghiozdanul cu jucării. Vocea lui răsuna în sufrageria noastră mică din Ploiești, iar eu am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când cerea asta, dar niciodată nu fusese atât de categoric.

— Vlad, nu poți merge singur la bunica. Știi bine că trebuie să mergem împreună sau să te duc eu, am încercat să-i explic, păstrându-mi calmul. Dar el deja își trăgea geaca peste umeri, ignorându-mă.

— La bunica pot să fac ce vreau! Nu mă mai certa nimeni! Nu-mi mai spui tu să-mi strâng jucăriile sau să nu mănânc ciocolată înainte de masă!

M-am așezat pe marginea canapelei, simțind cum mă apasă greutatea acestor cuvinte. Îmi venea să plâng. Nu era doar despre ciocolată sau jucării. Era despre mine și mama mea, despre felul în care fiecare dintre noi crede că știe ce e mai bine pentru copilul meu.

Mama locuiește la țară, la 30 de kilometri de oraș. De fiecare dată când Vlad merge la ea, se întoarce alt copil: obraznic, răsfățat, cu replici pe care nu le-aș fi crezut posibile din gura lui. Prietenele mele râd amar când povestesc: „Și al meu face la fel după ce stă cu mama-soacră!” Dar eu nu pot râde. Simt că pierd controlul asupra propriei mele familii.

În acea seară, după ce Vlad s-a liniștit și s-a dus la culcare, am sunat-o pe mama. Vocea ei caldă m-a făcut să-mi dau lacrimile drumul.

— Mamă, nu mai pot. De fiecare dată când vine la tine, se schimbă. Nu mă mai ascultă deloc.

— Lasă-l, dragă, e copil! Să fie fericit! Ce dacă mai mănâncă o prăjitură? Ce dacă se joacă până târziu? Și tu ai fost la fel când erai mică!

— Dar eu nu-l mai recunosc după ce vine de la tine! Nu înțelegi că trebuie să aibă limite?

— Limite… Limite… Numai despre reguli vorbiți voi ăștia tineri. Copilul are nevoie de dragoste!

Am închis telefonul cu un gust amar. M-am simțit singură și neînțeleasă. Soțul meu, Doru, era plecat cu serviciul în alt oraș și nu putea interveni decât cu vorbe bune prin mesaje.

A doua zi dimineață, Vlad s-a trezit vesel și a început să-și facă planuri pentru „vacanța” la bunica. Eu încercam să-i explic că nu poate merge oricând vrea el, că trebuie să ținem cont de programul nostru, de școală, de reguli.

— Dar la bunica nu există reguli! La bunica e cel mai bine!

M-am simțit învinsă. Am cedat și l-am dus la mama pentru weekend. Pe drum, Vlad cânta și râdea, iar eu conduceam cu inima grea. Mama ne-a întâmpinat cu plăcinte calde și îmbrățișări largi.

— Lasă-l pe Vlad la mine! Tu du-te acasă și odihnește-te! Ai nevoie!

Am plecat cu mașina goală spre Ploiești și am simțit un gol imens în suflet. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu undeva. Dacă nu cumva stric copilul încercând să-l protejez prea mult.

Sâmbătă seara am primit un mesaj de la mama: „Vlad e fericit! Am făcut clătite și ne-am uitat la desene până târziu.”

Duminică dimineața am găsit un mesaj vocal de la Vlad:

— Mami, aici e cel mai frumos! Bunica mă lasă să mă joc cât vreau! Nu vreau să vin acasă!

Am izbucnit în plâns. M-am simțit ca o mamă rea. Am început să mă cert cu mine însămi:

„Poate exagerez… Poate ar trebui să-l las să fie copil… Dar dacă devine un răsfățat? Dacă nu va ști niciodată ce înseamnă disciplina?”

Când l-am luat duminică seara, Vlad era alt copil: obraznic, pus pe șotii, refuza să mă asculte.

— La bunica nu trebuie să mă spăl pe dinți înainte de culcare!

— La bunica pot să mă uit la televizor cât vreau!

Am încercat să-i explic calm:

— Fiecare casă are regulile ei. La noi acasă avem alte reguli.

Dar el a început să plângă:

— Nu vreau regulile tale! Vreau la bunica!

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria mea: cum mama mă răsfăța și tata mă certa; cum visam să scap de reguli și să fiu liberă; cum am ajuns adult și am înțeles că fără limite nu poți construi nimic durabil.

Luni dimineață am primit un telefon de la educatoarea lui Vlad:

— Doamnă Popescu, Vlad a fost foarte agitat azi. Nu a vrut să respecte regulile grupei…

Am simțit că cedez nervos. Am sunat-o din nou pe mama:

— Mamă, te rog… Ajută-mă! Trebuie să fim pe aceeași lungime de undă! Altfel îl pierdem pe Vlad între două lumi!

A urmat o discuție lungă și grea. Mama s-a supărat, mi-a spus că nu o respect ca bunică, că îi răpesc bucuria bătrâneții. Eu i-am spus că nu vreau decât binele copilului meu.

Seara am stat cu Vlad în brațe și i-am spus:

— Știi, Vlad, fiecare om are nevoie de reguli ca să fie fericit pe termen lung. Bunica te iubește mult și vrea să-ți facă toate poftele pentru că te vede rar. Eu te iubesc altfel: încerc să te pregătesc pentru viață.

M-a privit lung și a tăcut. În ochii lui am văzut confuzie și tristețe.

Poate că nici eu nu am toate răspunsurile. Poate că nici mama nu greșește complet. Dar unde e echilibrul? Cum îi pot oferi lui Vlad libertatea copilăriei fără să-i stric șansa la o viață matură și responsabilă?

Uneori mă întreb: oare cât rău sau cât bine facem copiilor noștri când îi lăsăm între două lumi atât de diferite? Voi cum ați găsit echilibrul între dragostea fără limite a bunicilor și regulile stricte ale părinților?