Între Viață și Moarte: Povestea Unei Mame la Marginea Disperării

— Nu respira! Nu respira! — am urlat, cu Maria în brațe, tremurând din toate încheieturile. Era trecut de miezul nopții, iar lumina slabă din bucătărie abia îmi dezvăluia chipul soțului meu, Mihai, care se ridicase buimac din pat. Mama, care dormea la noi de când am născut, a intrat val-vârtej, cu ochii mari de spaimă.

— Sună la salvare! repeta Mihai, dar mâinile îi tremurau atât de tare că abia reușea să apese tastele telefonului. Maria era micuță, abia două săptămâni, și pielea ei devenise vânătă. Am simțit cum mi se rupe sufletul și am început să plâng necontrolat, strângând-o la piept.

— Doamne, nu-mi lua copilul! Nu acum! — am șoptit printre lacrimi, deși nu mai credeam în minuni de mult timp.

Ambulanța a venit după opt minute care mi s-au părut o eternitate. Paramedicii au preluat-o pe Maria și au început manevrele de resuscitare chiar acolo, pe masa noastră veche din bucătărie. Mama s-a pus în genunchi lângă ușă și a început să se roage cu voce tare. Tata, care nu mai vorbise cu mine de când am rămas însărcinată fără să fiu căsătorită, a venit în fugă de la el de acasă când a aflat ce s-a întâmplat. S-a oprit în prag, cu ochii plini de lacrimi și m-a privit ca pe un copil pierdut.

— Irina, trebuie să ai credință! — mi-a spus el, dar eu nu mai aveam putere să cred în nimic.

La spital, doctorii ne-au spus că Maria are șanse mici să supraviețuiască. Plămânii ei nu funcționau cum trebuie și inima îi bătea slab. Mihai s-a prăbușit pe un scaun și a început să plângă în hohote. Eu nu puteam decât să mă uit la incubatorul unde era fetița mea și să simt cum mă sfâșie vina: dacă aș fi fost mai atentă, dacă nu m-aș fi certat cu Mihai în seara aceea… Poate că totul ar fi fost altfel.

În salonul de așteptare s-au adunat toți: mama, tata, sora mea Elena cu soțul ei și chiar vecina noastră, tanti Viorica. Fiecare se ruga în felul lui. Mama murmura rugăciuni la icoana Maicii Domnului pe care o purta mereu în poșetă; tata stătea cu capul plecat și mâinile împreunate; Elena îmi ținea mâna strâns și îmi șoptea: „O să fie bine, Irina. Trebuie să fie bine.”

Orele treceau greu. Mihai a început să dea vina pe mine:

— Dacă nu te-ai fi încăpățânat să naști acasă… Dacă ai fi ascultat medicii…

— Nu e vina mea! — am izbucnit printre lacrimi. — Și tu ai fost de acord!

— Eu? Eu am vrut doar să fie totul mai ieftin! Nu avem bani pentru spitale private!

Certurile noastre au atras privirile celorlalți părinți din salon. M-am simțit mică și rușinată. În acele momente am realizat cât de fragil e totul: sănătatea, familia, speranța.

În zori, doctorul a venit spre noi cu fața împietrită.

— Fetița dumneavoastră a avut un stop respirator prelungit. Am făcut tot ce am putut… Dar acum respiră singură. E un miracol că a revenit.

Nu-mi venea să cred ce aud. Am izbucnit în plâns și m-am prăbușit în brațele mamei. Mihai s-a ridicat și m-a îmbrățișat strâns pentru prima dată după multe luni de distanță între noi.

Câteva zile mai târziu, Maria era încă sub supraveghere la terapie intensivă. În fiecare zi mergeam la ea și îi vorbeam prin geamul incubatorului:

— Mami e aici, iubita mea. Te rog să lupți.

În acele zile am văzut cât de mulți părinți trec prin drame asemănătoare. O mamă din satul vecin plângea pentru băiețelul ei născut prematur; un tată își ruga soția la telefon să vină la spital pentru că fetița lor avea febră mare. Toți eram uniți de aceeași frică și aceeași speranță.

Când Maria a fost externată, am simțit că am primit o a doua șansă. Tata a venit la noi acasă cu un cozonac făcut de mama și ne-a spus:

— Poate că Dumnezeu ne-a dat o lecție… Să nu ne mai certăm pentru nimicuri.

Mihai s-a schimbat mult după acea noapte. A început să petreacă mai mult timp cu noi și chiar a acceptat să mergem împreună la biserică duminica. Eu am început să cred din nou că viața poate fi frumoasă chiar dacă e plină de încercări.

Dar uneori mă întreb: dacă Maria nu ar fi supraviețuit? Dacă nu am fi avut norocul acesta? Câți părinți nu primesc niciodată miracolul pe care l-am primit eu? Oare cât valorează credința atunci când știința nu mai are răspunsuri?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că miracolele există sau totul ține doar de noroc și știință?