Între două lumi: Povestea unei mame despărțite de copilul ei

— Nu te mai iubesc, vreau la tata!
Cuvintele lui Darius au căzut ca un trăsnet în bucătăria noastră mică din cartierul Drumul Taberei. Era ora șapte seara, tocmai îi pusesem farfuria cu supă în față, iar el, cu ochii lui mari și serioși, m-a privit ca și cum ar fi rostit cea mai firească propoziție din lume. Am simțit cum mi se taie respirația. Mâinile mi-au început să tremure, iar lingura a căzut pe masă cu un zgomot sec.

— Darius, ce-ai spus? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul, deși inima îmi bătea nebunește.

— Vreau la tata! El mă lasă să mă joc pe tabletă cât vreau și nu țipă la mine când fac mizerie. Tu mereu ești nervoasă!

Am simțit cum mă năpădește un val de vinovăție. Poate chiar eram prea nervoasă. Poate că divorțul ne-a schimbat pe amândoi mai mult decât am vrut să recunosc. Am încercat să-i explic:

— Știi că te iubesc foarte mult, Darius. Uneori sunt obosită sau stresată, dar asta nu înseamnă că nu te iubesc.

El s-a uitat la mine cu ochii umezi, dar a rămas neclintit. M-am ridicat de la masă și am mers în baie, unde am plâns în liniște, ca să nu mă audă.

Divorțul de Radu a fost un coșmar. Ne-am certat luni întregi pentru orice: bani, programul de vizită, cine ia copilul în vacanță. Avocați, instanțe, priviri reci la ușa grădiniței. Darius era prins la mijloc, iar eu încercam să-i protejez copilăria, dar uneori simțeam că nu mai pot.

În seara aceea, după ce l-am culcat pe Darius, am sunat-o pe mama:

— Mamă, nu mai pot. Mi-a spus că nu mă mai iubește și vrea la Radu. Ce fac greșit?

— Irina, copiii spun multe când sunt supărați. Nu-l lua ad literam. Dar poate ar trebui să vorbești cu el mai mult… să-l asculți.

Am oftat. Mama avea dreptate, dar era greu să nu mă simt respinsă. Eram singură într-un apartament mic, cu facturi neplătite și un job care mă storcea de energie. Radu avea o casă mare în Corbeanca și o nouă iubită tânără care îi făcea clătite lui Darius duminica dimineața.

A doua zi dimineață, când l-am dus la școală, Darius a tăcut tot drumul. La poartă s-a întors spre mine:

— O să mă iei tu azi?

— Da, puiule. Mereu vin eu marțea.

A dat din cap și a intrat fără să se uite înapoi. Am rămas pe trotuar cu lacrimi în ochi.

La serviciu nu m-am putut concentra deloc. Colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte la cafea:

— Ești palidă rău. Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul printre suspine. Mihaela m-a strâns de mână:

— Irina, copiii simt tot ce e între voi doi. Poate ar trebui să vorbiți tu și Radu… Să încercați să fiți o echipă pentru el.

Mi s-a părut imposibil. Cum să fiu o echipă cu omul care mi-a frânt inima?

Seara am încercat să-l iau pe Darius de la școală cu zâmbetul pe buze. Pe drum spre casă am trecut pe lângă un parc și l-am întrebat:

— Vrei să ne dăm în leagăn?

A dat din umeri.

— La tata mergem mereu la McDonald’s…

Am simțit din nou acea durere surdă în piept.

— Știi… fiecare dintre noi are felul lui de a-și arăta dragostea. Eu nu pot să-ți ofer tot ce are tata, dar pot să fiu aici pentru tine oricând ai nevoie.

Nu a zis nimic. Seara l-am lăsat să se uite la desene animate mai mult decât de obicei și i-am făcut clătite cu gem.

În weekend urma să meargă la Radu. L-am ajutat să-și facă bagajul și am încercat să nu plâng când l-am văzut cât de entuziasmat era.

— Să fii cuminte la tata!

— Da…

Când a plecat, am rămas singură în apartament și am început să mă gândesc: dacă îl pierd? Dacă într-o zi chiar va vrea să stea doar cu el?

Duminică seara l-am sunat pe Radu:

— Putem vorbi?

— Da, ce s-a întâmplat?

— Darius mi-a spus că vrea să stea doar cu tine… Nu știu ce să fac.

Radu a oftat:

— Irina, știi că nu vreau să-l iau de lângă tine. Dar poate ar trebui să fim mai atenți cum vorbim despre celălalt în fața lui…

Mi-am dat seama că avea dreptate. Poate fără să vreau îl făcusem pe Darius să creadă că trebuie să aleagă între noi.

În următoarele săptămâni am încercat să schimb ceva. Am început să petrec mai mult timp cu el fără telefon sau televizor. Am mers împreună la bibliotecă, am făcut puzzle-uri și am gătit împreună. Încet-încet, Darius a început să-mi povestească din nou despre colegii lui și despre ce visează noaptea.

Într-o seară, înainte de culcare, mi-a spus:

— Mami… dacă aș putea, aș sta cu amândoi tot timpul.

L-am strâns tare în brațe și mi-au dat lacrimile.

Acum știu că nu există rețete perfecte pentru a fi părinte după divorț. Dar poate că tot ce pot face este să fiu acolo pentru el, chiar și atunci când doare.

Oare câți dintre noi au trecut prin asta? Cum reușim să nu ne pierdem copiii când viața ne desparte? Poate răspunsurile vin doar atunci când avem curajul să fim sinceri cu noi înșine și cu cei mici.