Între două lumi: Povestea mea de dragoste și curaj

— Irina, nu-mi vine să cred ce aud! Ai înnebunit? Cum să vii acasă cu un băiat… de culoare?!

Vocea tatălui meu, domnul Vasile, a răsunat ca un tunet în sufrageria noastră mică din Ploiești. Mama, doamna Mariana, s-a prins de marginea mesei, cu ochii umezi și buzele strânse. Fratele meu mai mic, Radu, s-a retras în colțul camerei, evitând privirea tuturor. Eu stăteam în picioare, cu palmele transpirate și inima bătând nebunește, încercând să nu mă clatin sub greutatea privirilor lor.

— Tată, Samuel e un om bun. Îl iubesc. Nu contează culoarea pielii lui!

— Nu contează?! Irina, tu nu înțelegi în ce lume trăim? Ce o să zică vecinii? Ce o să zică rudele? Ai uitat cine ești?

Acele cuvinte m-au lovit mai tare decât orice palmă. Crescusem într-o familie unde „ce zice lumea” era lege nescrisă. Îmi amintesc cum mama îmi repeta mereu: „Fata mamei, să nu ne faci de râs!” Dar acum, la 24 de ani, după ce l-am cunoscut pe Samuel la facultate, la București, simțeam că nu mai pot trăi după regulile altora.

Samuel era student la medicină, venit cu bursă din Nigeria. Ne-am întâlnit la biblioteca universității. M-a cucerit cu zâmbetul lui cald și cu felul în care asculta fiecare poveste pe care i-o spuneam. Într-o seară ploioasă, când m-a condus acasă și mi-a ținut umbrela deasupra capului, am știut că el e omul lângă care vreau să fiu. Dar știam și că va fi greu.

— Irina, nu vreau să te pierd, dar nu pot accepta așa ceva! a spus mama printre lacrimi.

— Mamă, te rog… Samuel nu e doar „un băiat de culoare”. E omul pe care îl iubesc. Nu vreau să trăiesc cu frică sau rușine pentru cine sunt.

Tatăl meu s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit trântind ușa. Radu s-a uitat la mine cu milă și teamă.

— O să fie greu… Dar dacă tu crezi că merită, eu sunt cu tine, mi-a șoptit el.

Am simțit un nod în gât. În acea seară am plâns până târziu. Samuel mă aștepta afară, pe banca din fața blocului. Când l-am văzut, m-am aruncat în brațele lui.

— Sunt aici pentru tine, Irina. Orice ar fi.

În zilele următoare, atmosfera acasă a devenit irespirabilă. Mama nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Tata mă ignora complet. La serviciu, colegele șușoteau când intram în birou; una dintre ele chiar mi-a spus pe șoptite:

— Fata mea, ai grijă… lumea nu e pregătită pentru așa ceva la noi.

Dar eu refuzam să mă ascund. Mergeam cu Samuel de mână prin parc, chiar dacă simțeam privirile grele ale trecătorilor. Într-o zi, o bătrână ne-a scuipat în față și a mormăit ceva despre „rușinea țării”. Samuel mi-a strâns mâna mai tare și mi-a șoptit:

— Nu lăsa ura lor să-ți fure bucuria.

Am început să mă întreb dacă nu cumva părinții mei aveau dreptate: poate România nu era locul potrivit pentru noi. Dar Samuel refuza să plece fără luptă.

— Irina, dacă fugim acum, fugim toată viața. Hai să le arătăm că dragostea noastră e mai puternică decât prejudecățile lor.

Am decis să-i invit pe ai mei la o cină cu Samuel. A fost cea mai tensionată seară din viața mea. Tata a venit doar pentru că mama l-a rugat insistent. Samuel le-a vorbit despre familia lui din Lagos, despre visul lui de a deveni medic aici și despre cât de mult mă iubește.

— Domnule Vasile, știu că nu e ușor să acceptați ceva diferit. Dar vă promit că Irina va fi fericită cu mine.

Tata a tăcut mult timp. La finalul cinei a spus doar atât:

— Nu pot schimba ce simt peste noapte. Dar dacă tu o faci fericită… poate într-o zi o să pot accepta.

Mama a plâns toată noaptea după aceea. A doua zi dimineață mi-a adus o cafea în cameră și mi-a spus:

— Mi-e frică pentru tine… dar dacă asta e fericirea ta, n-am dreptul să ți-o răpesc.

A durat luni întregi până când familia mea a început să-l accepte pe Samuel. Unii dintre prieteni s-au îndepărtat de mine. Am pierdut multe, dar am câștigat ceva mai important: libertatea de a fi eu însămi.

Astăzi locuim împreună într-un apartament mic din București. Tata încă oftează când vine vorba despre viitorul nostru, dar mama îl sună pe Samuel uneori să-i ceară rețete africane. Radu ne vizitează des și râde cu Samuel la meciuri.

M-am întrebat adesea dacă am făcut bine să lupt împotriva prejudecăților familiei mele sau dacă ar fi trebuit să aleg calea mai ușoară și să renunț la dragostea mea. Dar privind înapoi, știu că fiecare lacrimă și fiecare ceartă au meritat pentru ceea ce avem acum.

Oare câți dintre noi avem curajul să ne urmăm inima chiar dacă asta înseamnă să ne rupem de tot ce am cunoscut? Și cât de mult suntem dispuși să riscăm pentru dragoste?