Dragoste la marginea prejudecății: Povestea mea cu Mircea

— Nu pot să cred, Ana! Tu chiar vrei să-ți distrugi viața cu un bătrân? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii ciorbei care fierbea uitată pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea ei tăioasă mă făcea să mă simt ca o adolescentă prinsă cu minciuna, nu ca o femeie de douăzeci și șapte de ani.

— Nu e bătrân, mamă. Mircea are cincizeci, nu șaptezeci. Și nu e vorba de vârstă, ci de cum mă face să mă simt. Am încercat să-mi păstrez vocea calmă, dar lacrimile îmi ardeau ochii.

Mama a oftat adânc și s-a așezat lângă mine. — O să râdă tot satul de tine. O să spună că te-ai măritat pentru bani. Că ești o profitoare. Tu chiar nu vezi?

Am tăcut. Ce puteam să-i spun? Că Mircea nu avea nici pe departe averea pe care o bârfeau vecinii? Că trăia modest, într-o casă veche, cu mobilă din alt secol și haine mereu curate, dar ponosite? Sau că, pentru prima dată în viața mea, cineva mă asculta cu adevărat?

Totul a început într-o zi ploioasă de martie, când m-am refugiat în librăria din centru ca să scap de ploaie. Mircea era acolo, răsfoind un volum de poezii de Nichita Stănescu. Mi-a zâmbit timid când i-am cerut voie să mă așez la masa lui. Am vorbit ore întregi despre cărți, despre viață, despre dorința de a fugi uneori din cotidianul cenușiu. Mi-a spus că e profesor pensionar și că îi place să citească la ceai.

După acea zi, ne-am întâlnit tot mai des. Îmi aducea flori de câmp și îmi citea poezii la telefon. Nu mi-a promis niciodată luna de pe cer, dar mi-a oferit liniște și siguranță. Când l-am prezentat prietenelor mele, au făcut glume răutăcioase.

— Ana, ai nevoie de un tată sau de un iubit? râdea Roxana, privindu-l pe Mircea cu superioritate.

— Nu te supăra, dar chiar nu vezi diferența? Ce o să faci când el va avea nevoie de scutece și tu vei vrea să mergi la mare? a adăugat Irina.

Am încercat să le ignor. Dar zvonurile s-au răspândit rapid. La serviciu, colegele șușoteau când intram în birou. Vecina de la trei i-a spus mamei că „Ana s-a vândut unui moș”. Tata nu mi-a mai vorbit două luni.

Cea mai grea zi a fost când am mers cu Mircea la nunta verișoarei mele. Toți ochii erau pe noi. Unchiul meu a venit la masă și i-a spus lui Mircea:

— Să nu crezi că nu știm ce urmărești. Ana e tânără și naivă. Să nu-ți bați joc de ea!

Mircea a zâmbit trist și a dat din cap. În acea noapte am plâns în brațele lui.

— Poate au dreptate… Poate nu merităm liniștea asta, i-am spus printre suspine.

— Ana, oamenii vorbesc oricum. Important e ce simțim noi doi. Dacă vrei să pleci, nu te voi opri. Dar eu te iubesc.

Nu am plecat. Am rămas și am luptat pentru iubirea noastră.

Când am decis să ne mutăm împreună, mama a venit la ușă cu lacrimi în ochi.

— Te rog, Ana… Gândește-te bine! O să-ți pară rău!

— Mamă, eu sunt fericită. Nu vreau bani sau averi. Vreau doar să fiu iubită.

A plecat fără să spună nimic.

Au trecut luni până când familia mea a început să accepte situația. Tata a venit într-o zi la noi acasă și l-a găsit pe Mircea reparând robinetul din bucătărie.

— Nu mă așteptam să fii atât de priceput, a spus tata sec.

Mircea a zâmbit și i-a întins o bere rece.

— Am învățat multe în viață. Și încă mai am răbdare pentru lucrurile importante.

Au băut împreună pe balcon și au vorbit despre pescuit și politică. Pentru prima dată, am simțit că poate există speranță.

Dar prejudecățile nu au dispărut complet. La fiecare aniversare sau eveniment de familie, cineva făcea o remarcă acidă:

— Ana, când faci un copil? Să ai grijă să nu fie prea târziu pentru el!

Sau:

— Nu ți-e frică să rămâi singură când el nu va mai fi?

Am învățat să răspund cu zâmbetul pe buze:

— Mai bine câțiva ani fericiți decât o viață întreagă nefericită.

Mircea mi-a fost sprijin în toate momentele grele: când mi-am pierdut slujba din cauza restructurărilor, când am avut probleme cu sănătatea sau când prietenele mele s-au îndepărtat una câte una. El era acolo, cu o cană de ceai cald și o vorbă bună.

Într-o seară friguroasă de decembrie, stând lângă bradul împodobit împreună, l-am întrebat:

— Dacă ai putea da timpul înapoi, ai schimba ceva?

M-a privit blând și mi-a șoptit:

— Doar dacă te-aș putea întâlni mai devreme.

Am plâns atunci ca un copil. Pentru că știam că dragostea noastră nu era perfectă sau lipsită de griji, dar era reală.

Acum, după trei ani împreună, încă mai aud vorbe rele pe la colțuri. Dar nu-mi mai pasă atât de mult. Am învățat că oamenii judecă ușor ceea ce nu înțeleg.

Mă întreb uneori: oare cât valorează fericirea dacă trebuie mereu s-o justifici în fața lumii? Și dacă dragostea adevărată nu are vârstă sau reguli… atunci cine are dreptul s-o condamne?