Dimineața în care lumea mea s-a schimbat

— Roza! Roza, stai puțin! Trebuie să-ți spun ceva!

M-am oprit cu găleata de porumb la jumătatea drumului spre coteț. Soarele abia răsărise peste dealurile din satul nostru, iar roua încă strălucea pe iarba din curte. Tanti Maria, vecina mea de peste gard, mă striga cu o voce care nu prevestea nimic bun. O știam de-o viață, dar niciodată nu o văzusem atât de agitată.

— Ce s-a întâmplat, Marie? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

Ea s-a apropiat grăbită, cu mâinile pline de pământ și ochii umezi.

— Roza, aseară l-am văzut pe fiu-tău, pe Doru… Nu era singur. Era cu fata aia, Irina, știi tu… Și nu păreau că doar vorbesc. Și… cred că trebuie să știi ce se întâmplă.

Mi s-a tăiat respirația. Doru era singurul meu copil, băiatul pe care l-am crescut cu greu după ce bărbatul meu a murit la mină. De când s-a întors din oraș, după ce a pierdut serviciul, îl simțeam tot mai distant. Irina era fata preotului, o fată bună, dar părinții ei nu-l vedeau cu ochi buni pe Doru din cauza trecutului lui zbuciumat.

— Marie, te rog… Nu mai spune la nimeni. Lasă-mă să vorbesc eu cu el.

Ea a dat din cap și a plecat încet spre grădina ei. Am intrat în coteț cu inima grea. Găinile cotcodăceau nervoase, dar mâinile îmi tremurau atât de tare încât am scăpat două ouă pe jos. M-am așezat pe un scaun vechi și am început să plâng în liniște. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Doru: nopțile nedormite, zilele în care am muncit la CAP ca să-i pot cumpăra haine pentru școală, anii în care am înghițit vorbe grele de la rude și vecini pentru că eram „văduva cu copilul problemă”.

Când Doru a venit acasă la prânz, l-am așteptat pe prispă. Avea ochii obosiți și privirea pierdută.

— Mamă, ai ceva de mâncare?

— Am, Doru. Dar înainte să mâncăm, vreau să stăm puțin de vorbă.

S-a așezat lângă mine fără să spună nimic. Am simțit cum se încordează.

— Doru, te rog să-mi spui adevărul. Ce se întâmplă între tine și Irina?

A oftat adânc și a privit în gol.

— Mamă… Nu știu cum să-ți spun. Irina e însărcinată. Și părinții ei nu vor să audă de mine. Vor s-o trimită la mătușa ei din Bacău până naște.

Am simțit că pământul îmi fuge de sub picioare. M-am ridicat brusc și am început să mă plimb prin curte.

— Și tu? Ce vrei să faci?

— Vreau să fiu cu ea. Dar nu știu cum… N-am serviciu, n-avem bani… Mamă, mi-e frică.

L-am privit lung. În ochii lui am văzut același amestec de teamă și speranță pe care îl aveam eu când eram tânără și lumea părea nedreaptă.

În zilele următoare, satul a început să șușotească. Vecinii mă priveau altfel când mergeam la magazin sau la biserică. Preotul m-a chemat la el acasă.

— Doamnă Roza, trebuie să găsim o soluție pentru copii. Nu putem lăsa scandalul să ne dezbine comunitatea.

Am plecat capul rușinată, dar în același timp furioasă. De ce trebuie mereu femeile să poarte povara rușinii? De ce fiul meu e judecat doar pentru că nu are bani sau un nume „curat”?

Într-o seară, Doru a venit acasă cu Irina. Era palidă și plânsese mult.

— Doamnă Roza… Nu mai pot acasă. Tata m-a dat afară. Pot rămâne aici?

Am deschis larg ușa casei mele mici și reci.

— Intră, fată dragă. Aici ești în siguranță.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am stat toți trei la masă, fără să vorbim prea mult. În ochii Irinei am văzut recunoștință și teamă. În ochii lui Doru — vinovăție și speranță.

A doua zi dimineață, tanti Maria a venit cu o farfurie de plăcinte calde.

— Roza, nu e ușor ce faci. Dar ai inimă mare. Să știi că nu ești singură.

Am plâns împreună în bucătărie ca două femei care au văzut prea multe în viața lor ca să mai judece pe alții.

Au trecut luni grele. Doru a găsit de lucru la o fermă din apropiere. Irina a născut o fetiță frumoasă pe care au numit-o Ana-Maria. Satul s-a obișnuit încet cu noua familie din casa mea micuță. Preotul a venit la botez și a binecuvântat copilul.

Dar uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: oare am făcut bine? Oare am reușit să-i protejez sau doar i-am aruncat într-o lume care îi va judeca mereu? Poate că nu există răspunsuri simple pentru mamele ca mine…

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât de mult trebuie să ne sacrificăm liniștea pentru copiii noștri?