Căsuța de la marginea pădurii: O poveste despre trădare și familie

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii aici cu așa pretenții, Ilie! am strigat, cu mâinile tremurând pe marginea mesei din lemn masiv, pe care abia o lăcuisem cu două zile în urmă. Lumina după-amiezii se strecura printre crengile bătrânului nuc din curte, iar în aer plutea miros de vopsea proaspătă și trandafiri. În fața mea, Ilie, socrul meu, își freca palmele aspre, evitându-mi privirea. Lângă el, soacra mea, Maria, își strângea poșeta la piept ca și cum ar fi ținut acolo toată dreptatea lumii.

— Nu e vorba de curaj, Nicoleta, ci de familie. Căsuța asta e a noastră de când eram tineri. N-am știut că o să vă atașați așa tare de ea, a spus Ilie, cu vocea lui groasă, dar nesigură.

M-am uitat la Mihai, soțul meu. Ochii lui erau roșii de oboseală și frustrare. Îl știam: nu voia scandal, dar nici nu putea să accepte nedreptatea. Am simțit cum mi se strânge inima. Căsuța asta era tot ce aveam. Ne-am mutat aici acum trei ani, după ce părinții lui Mihai ne-au spus că nu mai au nevoie de ea. Era o ruină atunci: acoperișul curgea, pereții erau plini de mucegai, iar podeaua scârțâia la fiecare pas.

— Voi ați spus că nu vă mai trebuie! am izbucnit eu. Ne-ați dat-o ca să scăpați de griji! Am muncit cu mâinile noastre aici! Am pus fiecare leu pe care l-am avut!

Maria a oftat teatral:

— Da, dar e tot casa familiei. Și noi avem drepturi. Acum că arată bine… ne-am gândit că poate ar fi mai bine să revenim noi aici. Să fim aproape de oraș, de doctori…

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat brusc și am ieșit pe prispă. Aerul rece m-a lovit în față. M-am uitat la grădina pe care o plantasem cu atâta drag: roșii, ardei, busuioc. Fiecare tufă era un strop din viața mea. În minte mi-au venit toate serile în care Mihai și cu mine am stat pe jos, printre moloz și praf, visând la o viață mai bună pentru copiii noștri.

— Nicoleta! a venit Mihai după mine. Ce facem? Nu vreau să mă cert cu ai mei… dar nici nu pot să-i las să ne ia totul.

— Nu știu… am șoptit eu. Nu știu ce e corect. Dar știu că nu pot să-i las să ne calce în picioare.

În seara aceea n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și m-am uitat la tavanul pe care îl vopsisem împreună cu copiii noștri, Ana și Vlad. Îmi aminteam râsetele lor când au vărsat vopsea pe podea și cum Mihai le-a spus că „acum casa are sufletul nostru”.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Maria în bucătărie, făcând cafea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Nicoleta, trebuie să înțelegi… Noi suntem bătrâni. Avem nevoie de liniște. Și tu ai părinți! Poate vă găsiți alt loc…

— Dar unde să mergem? am întrebat eu cu voce joasă. Tot ce avem e aici.

Mihai a intrat în bucătărie, palid:

— Mama, tata… dacă vreți casa înapoi, dați-ne măcar banii pe care i-am băgat aici! Am facturi pentru fiecare cui.

Ilie s-a înroșit la față:

— Nu se poate! Noi v-am lăsat-o fără acte… A fost doar o vorbă între noi.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. O vorbă… Atât a valorat toată munca noastră? Toate visele?

Seara aceea a fost un coșmar. Copiii au simțit tensiunea și au început să plângă. Ana s-a agățat de gâtul meu:

— Mami, unde o să dormim dacă plecăm?

Nu am avut răspuns.

Zilele au trecut într-un nor de certuri și tăceri apăsătoare. Vecinii au început să șușotească; unii ne-au privit cu milă, alții cu răutate. La magazinul din sat am auzit-o pe tanti Lenuța spunând:

— Așa-i când nu faci acte! Familia se ceartă pentru case ca pentru o bucată de pâine…

Într-o dimineață, Mihai a venit la mine cu ochii plini de lacrimi:

— Nicoleta… poate ar trebui să cedăm. Să plecăm. Nu vreau să-mi urăsc părinții.

Am izbucnit:

— Și eu? Să uit tot ce am făcut aici? Să le arăt copiilor că oricine poate să-ți ia munca?

În ziua următoare am chemat un avocat din oraș. A venit un domn tânăr, Andrei Popescu, care a ascultat povestea noastră și a dat din cap trist:

— Fără acte… e greu. Dar poate putem negocia ceva.

A urmat o lună de negocieri amare. Ilie și Maria s-au încăpățânat: „Casa e a noastră!” Noi am cerut măcar banii investiți sau un termen rezonabil să găsim altceva.

Într-un final amar, am acceptat să plecăm peste trei luni, cu promisiunea că ne vor da jumătate din banii investiți — o sumă mult sub ce am cheltuit și sub valoarea sufletului pus aici.

În ultima seară în căsuță am stat toți patru pe prispă. Ana plângea încet; Vlad se uita la stele fără să spună nimic.

Mihai m-a luat de mână:

— Îmi pare rău…

L-am strâns tare:

— Nu tu ești vinovatul… Dar oare cât valorează în România o promisiune? Cât valorează munca unui om când familia uită ce a spus?

Acum mă întreb: câți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător? Ce ați face dacă familia v-ar lua totul după ce ați pus suflet și speranță într-un loc care trebuia să fie „acasă”?