„Dacă mă iubești, renunță la job!” – Povestea unei alegeri imposibile

— Ioana, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! Simt că nu mai sunt bărbatul casei, mi-a spus Radu într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce eu încercam să termin un raport pentru serviciu.

Am ridicat privirea din laptop, obosită, dar și iritată. Copiii dormeau deja, iar în bucătărie mirosea a cafea rămasă de la prânz. Radu stătea rezemat de tocul ușii, cu pumnii strânși.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că nu mai suport să vii acasă târziu, să fii mereu ocupată cu munca ta. Parcă nu mai am loc în viața ta. Și… sincer, mă simt umilit. Toți prietenii mei știu că tu câștigi mai mult ca mine. Mă întreabă dacă nu mă simt prost. Și mă simt!

Am simțit cum mă cuprinde furia și tristețea în același timp. M-am ridicat încet de pe scaun și m-am apropiat de el.

— Radu, eu nu muncesc ca să te fac pe tine să te simți prost. Muncesc pentru noi, pentru copii, pentru că am muncit ani de zile să ajung aici! Nu e vina mea că tu ai ales să rămâi la același job de când ne-am căsătorit.

A dat din cap, evitându-mi privirea.

— Dacă mă iubești și vrei să rămânem o familie, renunță la job. Găsește ceva mai simplu, ceva care să nu te consume atât și care să nu mă facă pe mine să mă simt inutil.

M-am prăbușit pe canapea. Nu-mi venea să cred că aud asta de la omul pe care îl iubisem atât de mult. Mi-am amintit de liceu, când eram doar „fata cu note bune” și el era băiatul popular care mă făcea să râd. Atunci nu conta cine era mai bun sau cine avea mai mult succes. Acum, totul părea o competiție absurdă.

A doua zi dimineață, la micul dejun, am încercat să ne purtăm normal pentru copii. Maria, fetița noastră de opt ani, mi-a spus:

— Mami, de ce ești tristă?

Am zâmbit forțat.

— Nu sunt tristă, iubita mea. Doar obosită.

Radu a tăcut tot timpul. Seara, după ce copiii au adormit, am reluat discuția.

— Ioana, nu înțelegi? Eu nu pot trăi așa. Simt că nu mai am niciun rost lângă tine. Dacă nu renunți la jobul ăsta… nu știu cât mai rezist.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îl iubeam pe Radu, dar iubeam și ceea ce devenisem: o femeie independentă, respectată la serviciu, capabilă să-și întrețină familia dacă ar fi nevoie. De ce trebuia să aleg?

În zilele următoare am început să observ privirile vecinelor când ieșeam dimineața grăbită spre birou. „Uite-o și pe asta, carieristă…”, parcă le auzeam gândurile. Mama m-a sunat într-o seară:

— Ioana, ai grijă de familie! Cariera trece, dar copiii și soțul rămân.

— Mamă, dar eu nu pot fi fericită dacă renunț la tot ce am construit! De ce trebuie mereu femeia să cedeze?

— Așa e viața, fată dragă…

M-am simțit singură ca niciodată. La serviciu eram apreciată – șefa mea, doamna Popescu, mi-a spus:

— Ioana, ești una dintre cele mai bune din echipă! Să nu lași pe nimeni să-ți spună că nu meriți tot ce ai!

Dar acasă era război rece. Radu devenise tot mai distant. Într-o seară l-am găsit plângând în baie. Am bătut ușor la ușă.

— Radu… te rog… hai să vorbim!

A ieșit cu ochii roșii.

— Nu pot! Nu pot să fiu bărbatul de care ai nevoie!

— Dar eu nu vreau un bărbat care să mă țină sub papuc! Vreau un partener!

— Atunci găsește-ți unul care să nu se simtă mic lângă tine!

M-a durut fiecare cuvânt ca o lovitură. Am început să mă întreb: oare chiar greșesc eu? Oare chiar trebuie să aleg între familie și carieră?

Într-o duminică am mers la pădure cu copiii. Maria s-a urcat pe o buturugă și a strigat:

— Mami! Uite ce sus sunt!

Am zâmbit amar. Și eu fusesem cândva sus – dar acum simțeam că orice pas înainte mă îndepărtează de cei dragi.

Seara aceea a fost decisivă. Radu mi-a spus:

— Eu nu mai pot continua așa. Ori renunți la jobul ăsta, ori… ne despărțim.

Am plâns toată noaptea. Am scris o scrisoare lungă pe care n-am avut curajul s-o citesc nimănui:

„Dragă Radu,
Nu vreau să te pierd, dar nici pe mine însămi nu vreau să mă pierd…”

Am ales să nu renunț la job. Am ales să fiu eu însămi – chiar dacă asta a însemnat sfârșitul căsniciei noastre. Copiii au suferit, dar am încercat să le explic că uneori oamenii mari trebuie să facă alegeri grele.

Acum sunt singură cu doi copii și o carieră pe care o iubesc – dar uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare există vreo cale prin care o femeie poate avea totul fără să fie judecată sau forțată să aleagă?

Poate voi aveți răspunsul… Ce ați fi făcut voi în locul meu?