Când Am Învățat Să Spun „Nu” După 30 de Ani de Căsnicie

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce copiii noștri, deja adulți, își făceau viața lor departe de casă.

Mihai s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus că vreau să mă mut pe lună. Ochii lui căprui, cândva calzi, erau acum plini de neînțelegere și oboseală. — Ce s-a întâmplat cu tine, Ilinca? Ce vrei mai mult de atât?

Asta era întrebarea care mă bântuia de ani de zile. Ce voiam mai mult? Aveam o casă frumoasă în Pitești, trei copii realizați – Andreea, Vlad și Cătălin – și un soț care nu m-a înșelat niciodată, dar nici nu m-a întrebat vreodată dacă sunt fericită. M-am uitat la mâinile mele, bătătorite de atâta muncă prin casă și grădină, și mi-am amintit de Ilinca cea tânără, care visa să vadă lumea, să scrie cărți și să cânte la chitară pe malul mării.

— Vreau să trăiesc din nou, Mihai. Vreau să mă regăsesc pe mine, nu doar să fiu soția ta sau mama copiilor noștri.

El a oftat adânc și a dat din cap a neputință. — Ești egoistă. După tot ce am făcut împreună, după tot ce am construit… Acum vrei să arunci totul la gunoi?

M-am ridicat de la masă și am ieșit în curte. Aerul rece de aprilie mi-a tăiat respirația. M-am gândit la anii în care am renunțat la excursii pentru că „nu avem bani”, la serile când visam cu ochii deschiși la Roma sau Paris, dar rămâneam acasă să gătesc sarmale pentru familie. La fiecare aniversare când primeam același parfum ieftin și un buchet de flori din piață, în timp ce eu tânjeam după o conversație sinceră sau o escapadă spontană.

A doua zi dimineață, Andreea m-a sunat. — Mamă, ce s-a întâmplat? Tata mi-a spus că ai făcut o criză aseară.

— Nu e o criză, draga mea. E… trezirea mea. Simt că nu mai pot continua așa.

— Dar ce vrei să faci? Să-l lași pe tata? Să ne destrami familia?

Vocea ei era încărcată de teamă și reproș. Am simțit un nod în gât. — Nu vreau să vă rănesc pe niciunul dintre voi. Dar nu mai pot trăi doar pentru ceilalți.

Vlad a venit acasă în weekend. A încercat să fie mediatorul familiei: — Mamă, poate ai nevoie doar de o vacanță. Hai să mergem împreună la munte!

Am zâmbit trist. — Nu e despre vacanțe, Vlad. E despre cine sunt eu acum și cine vreau să fiu.

Cătălin, cel mai mic, a fost singurul care m-a privit cu empatie: — Mamă, eu te susțin orice ai decide. Știu că ai făcut totul pentru noi. Poate e timpul să faci ceva și pentru tine.

În următoarele săptămâni, Mihai a încercat să mă recucerească în felul lui stângaci: mi-a adus flori fără motiv, a spălat vasele într-o seară, chiar a propus să mergem la film. Dar era prea târziu. Simțeam că între noi s-a ridicat un zid invizibil, construit din ani de tăceri și compromisuri.

Am început să scriu din nou. În fiecare dimineață, după ce Mihai pleca la serviciu, deschideam laptopul și lăsam cuvintele să curgă: despre dorințe neîmplinite, despre femeia care am fost și cea care vreau să devin. Am găsit un grup de femei din oraș care se întâlneau la bibliotecă pentru ateliere de creație. M-am dus timid prima dată, dar acolo am simțit pentru prima dată după mulți ani că aparțin unui loc.

Într-o seară ploioasă de mai, i-am spus lui Mihai că vreau divorțul. A izbucnit:

— O să râdă toată lumea de noi! Ce-o să zică vecinii? Copiii?

— Nu mai pot trăi pentru gura lumii, Mihai. Am trăit prea mult pentru alții.

A urmat o perioadă cumplită: certuri, lacrimi, nopți nedormite. Mama mea m-a sunat plângând: — Ilinca, nu te recunosc! Cum poți să faci una ca asta după 30 de ani?

— Mamă, tu ai fost fericită vreodată cu tata?

A tăcut mult timp la telefon. — Nu știu… Poate că nu. Dar așa era pe vremea noastră.

— Eu nu mai pot trăi așa.

Prietenii au început să mă evite sau să mă judece pe la colțuri. „S-a smintit Ilinca”, „O fi găsit pe altcineva”, „Criza vârstei mijlocii”. Doar câteva femei mi-au scris mesaje de susținere pe ascuns: „Și eu simt la fel uneori”, „Ești curajoasă”.

Divorțul a durat aproape un an. Mihai a încercat să mă facă să renunț: ba cu promisiuni, ba cu amenințări subtile. Copiii au oscilat între furie și acceptare. Într-o zi, Andreea mi-a spus:

— Poate că ai dreptate, mamă. Și eu mă simt uneori prinsă într-o viață care nu e a mea…

Acum locuiesc singură într-un apartament mic din centrul orașului. Scriu zilnic și am început să călătoresc din nou – nu în jurul lumii ca altădată, dar măcar prin țară: la Sibiu, la Brașov, la mare cu trenul. Am redescoperit bucuria lucrurilor simple: o cafea băută pe balcon dimineața, o carte bună citită în liniște, o conversație sinceră cu cineva care nu mă judecă.

Uneori mă trezesc noaptea și plâng după anii pierduți sau după familia care nu va mai fi niciodată la fel. Alteori simt o libertate pe care n-am cunoscut-o niciodată până acum.

M-am întrebat adesea dacă am făcut bine sau rău. Dacă egoismul meu e justificat sau dacă am distrus ceva ce trebuia păstrat cu orice preț.

Dar apoi mă uit în oglindă și văd o femeie vie, nu o umbră.

Oare câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin? Câte dintre noi avem curajul să ne întrebăm cine suntem cu adevărat?