O cameră, patru suflete și un vis frânt

— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot! — vocea lui Radu răsuna în miezul nopții, spartă de plânsul disperat al lui Darius, cel mai mic dintre nepoții mei. M-am ridicat din patul îngust, încercând să nu-l trezesc pe Vlad, care dormea la picioarele mele, și am trecut printre jucăriile împrăștiate pe covorul vechi.

— Dă-mi-l mie, Radu. Du-te și odihnește-te puțin, ai examen mâine dimineață, i-am spus încet, luând copilul în brațe. Mirosea a lapte și a teamă. Radu m-a privit cu ochii roșii, obosiți, și a ieșit pe balconul minuscul al garsonierei noastre din cartierul Titan.

Așa începe fiecare noapte de aproape patru ani. De când fiul meu a venit acasă cu ochii în pământ și mi-a spus: „Mamă, Ioana e însărcinată.” Avea 22 de ani și încă nu-și dăduse licența. Ioana era o fată tăcută, crescută de bunici la țară, venită la București cu vise mari și bani puțini. Când am aflat că va naște, am simțit că mi se rupe ceva în piept. Nu eram pregătită să fiu bunică, nu eram pregătită să fiu mamă a doi adulți care nu știau ce-i viața.

— Ce-o să facem? — m-a întrebat Radu în seara aceea, cu vocea unui copil care tocmai a spart o vază scumpă.

— O să facem ce trebuie. O să fim o familie. O să muncim mai mult. O să ne descurcăm.

Dar nu ne-am descurcat. Ioana a născut prematur, a rămas fără serviciu, iar Radu s-a chinuit să termine facultatea printre scutece și crize de colici. Eu am continuat să lucrez la supermarket, la casierie, schimburi de noapte și zile întregi fără pauză. Soțul meu murise cu ani în urmă, iar pensia lui abia acoperea facturile.

După Darius au venit gemenele, Ana și Mara. Ioana s-a schimbat după fiecare naștere: tot mai tăcută, tot mai absentă. Într-o zi a plecat la mama ei „să-și pună gândurile în ordine” și nu s-a mai întors. Am rămas eu cu Radu și trei copii mici într-o cameră de 18 metri pătrați.

— Mamă, nu pot să fiu tată și mamă pentru toți! — mi-a spus Radu într-o seară, când gemenele făceau febră și Darius plângea după mama lui.

— Nici eu n-am putut când ai rămas tu fără tată. Dar am făcut-o. Pentru tine. Pentru noi.

A tăcut mult timp după asta. L-am văzut cum se luptă cu vina și cu neputința. Cum se uită la copii ca la niște poveri și totuși îi strânge la piept noaptea, când crede că nu-l vede nimeni.

Vecinii ne privesc cu milă sau cu dispreț. „Sunt atâtea ajutoare sociale, de ce nu vă mutați la țară?” „De ce nu-i dai copiii la stat?” „De ce nu-l obligi pe Radu să-și găsească o slujbă adevărată?”

Nu știu ce să le răspund. Nu știu nici eu dacă fac bine sau rău. Știu doar că nu pot să-mi las nepoții pe mâna străinilor. Știu doar că fiecare zâmbet al lor mă ține în viață.

Într-o zi, Ana a venit acasă cu o hârtie mototolită: „Doamna educatoare a zis că trebuie să desenăm familia.” Pe foaie eram eu, cu părul alb și cearcăne adânci, Radu cu capul plecat și trei copii zâmbind larg. Lipsea mama lor.

— De ce nu ai desenat-o pe mama ta? — am întrebat-o încet.

— Pentru că nu mai vine niciodată… — mi-a răspuns Ana cu o sinceritate care m-a sfâșiat.

În acea seară am plâns pe ascuns în baie, ca să nu mă vadă copiii. M-am întrebat dacă am greșit undeva, dacă puteam face altceva ca să nu ajungem aici. Poate trebuia să fiu mai aspră cu Radu, poate trebuia să-i spun Ioanei că nu e pregătită pentru viața asta grea.

Acum două luni am aflat că Ioana e însărcinată din nou, cu altcineva. Nu vrea copilul, dar nici nu are curaj să-l dea spre adopție. M-a sunat într-o seară:

— Nu pot… Nu pot să-l cresc…

Am simțit cum mi se strânge inima de milă și furie în același timp.

— Ioana, copiii tăi te întreabă zilnic de tine! Cum poți…?

A tăcut mult timp la telefon.

— N-am fost niciodată pregătită pentru nimic din ce mi s-a întâmplat…

Am închis telefonul tremurând. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la cei trei copii adormiți lângă mine și m-am întrebat dacă voi avea puterea să primesc încă unul în viața noastră deja sufocată de lipsuri.

Radu a aflat dimineața următoare.

— Mamă… dacă vine încă un copil aici… eu plec! Nu mai pot! Nu mai vreau!

L-am privit lung. Era fiul meu, dar era atât de străin de mine în momentul acela.

— Și unde te duci? La cine? Cine te va primi?

A dat din umeri și a ieșit trântind ușa de la baie.

În fiecare zi mă lupt cu gândurile mele: dacă sacrificiul meu îi ajută sau îi condamnă pe toți la o viață fără speranță? Dacă dragostea mea e suficientă pentru atâtea suflete rănite?

Sunt zile când mă simt puternică — când îi văd jucându-se împreună sau când Darius îmi spune „te iubesc până la stele”. Dar sunt și zile când mă sufoc de vinovăție și oboseală. Când mă întreb dacă nu cumva i-am ținut prea aproape de mine și le-am tăiat aripile.

Acum stau pe marginea patului, cu Darius adormit în brațe și Vlad visând lângă mine. Miroase a lapte praf și a speranță stinsă. Mâine va fi o nouă zi de luptat pentru supraviețuire.

Mă întreb: oare cât poate duce o inimă de mamă și bunică? Oare dragostea chiar poate ține loc de spațiu, bani sau viitor? Voi ce ați face în locul meu?