Umbrele din casa bunicii: Povestea unei veri care a schimbat totul

— Mami, cât mai stăm aici? Nu mai pot! — vocea lui Vlad răsună ca un ecou în sufrageria răcoroasă, unde perdelele groase țin lumina la distanță. Maria, sora lui mai mică, își freacă ochii plictisită și se uită la mine cu o privire rugătoare. E a treia zi la mama, iar copiii mei par să numere minutele până la întoarcerea acasă, unde tableta și televizorul îi așteaptă ca niște prieteni vechi.

Încerc să le zâmbesc, dar simt cum mă apasă vinovăția. Mama, cu șorțul ei vechi și mâinile obosite, vine din bucătărie cu o farfurie de gogoși calde. — Haideți, copii, gustați! Sunt ca pe vremea când erați mici, îi spune ea lui Vlad, dar el se uită la ea fără entuziasm.

— Nu vreau gogoși. Vreau să mă joc pe telefon! — răbufnește Vlad.

Mama oftează și mă privește cu reproș. — Pe vremea noastră nu aveam nevoie de telefoane ca să fim fericiți. Ieșeam afară, alergam prin curte… Acum nu mai știți să vă jucați.

Mă simt prinsă la mijloc. Îmi amintesc verile mele la țară, când timpul curgea altfel și nu aveam nevoie de nimic altceva decât de o minge și câțiva prieteni. Dar copiii mei nu cunosc lumea asta. Pentru ei, casa bunicii e doar un loc unde internetul merge greu și nu există Netflix.

În seara aceea, după ce îi culc pe copii, mama vine lângă mine pe canapea. — Ce faci cu ei? Nu-i văd fericiți aici. Parcă nu mai știu să se bucure de nimic.

— Știu, mamă… Dar nici eu nu mai știu ce să fac. Lumea s-a schimbat. Ei nu mai sunt ca noi.

— Poate că ar trebui să-i înveți. Să le arăți ce înseamnă copilăria adevărată.

Mă uit la ea și simt un nod în gât. Poate are dreptate. Dar cum să-i conving pe Vlad și Maria că joaca în curte sau poveștile la gura sobei pot fi la fel de interesante ca jocurile pe tabletă?

A doua zi încerc să-i scot afară. — Haideți să mergem în grădină! Să vedem dacă găsim roșii coapte!

Vlad oftează teatral, dar Maria mă urmează curioasă. În timp ce culegem roșii, îi povestesc despre cum mă jucam de-a v-ați ascunselea printre pomi cu verișorii mei. Maria râde când îi arăt cum să se ascundă după butoiul cu apă de ploaie.

Vlad rămâne pe bancă, cu telefonul în mână, până când bateria moare. Atunci vine lângă noi, morocănos. — N-avem nimic de făcut aici…

Încerc să-l implic: — Hai să facem o cursă! Cine găsește cele mai multe prune coapte câștigă!

Se uită la mine sceptic, dar până la urmă acceptă provocarea. Pentru câteva minute uităm de tot: alergăm prin livadă, ne murdărim pe mâini și râdem când Maria cade într-un morman de fân.

Seara, mama ne așteaptă cu ciorbă fierbinte și pâine proaspătă. — Vedeți? Nu-i așa rău la țară!

Dar liniștea nu durează mult. În noaptea următoare, Vlad începe să plângă că îi e dor de tatăl lui și că vrea acasă. Maria îl urmează și ea cu lacrimi în ochi.

— Mami, de ce trebuie să stăm aici? De ce nu putem merge acasă?

Îmi vine să plâng și eu. Îmi dau seama că încercarea mea de a le arăta frumusețea copilăriei mele eșuează pentru că nu pot recrea lumea care a dispărut deja.

A doua zi dimineață, mama mă ia deoparte. — Poate că ar trebui să le dai voie să folosească telefonul din când în când. Să nu-i forțezi prea tare.

— Dar dacă nu încercăm deloc? Dacă renunțăm la tot ce era frumos?

— Nu renunți, doar te adaptezi. Și eu am fost tânără și am vrut altceva decât părinții mei.

Mă uit la copiii mei care se joacă apatic cu niște cuburi vechi găsite prin pod. Îmi dau seama că trebuie să găsesc un compromis: puțină tehnologie, puțină natură, puțin din fiecare lume.

În următoarele zile facem un program: dimineața ieșim în grădină sau citim povești împreună; după-amiaza au voie o oră pe tabletă. Seara ne strângem toți la masă și povestim ce am făcut peste zi.

Nu e perfect. Vlad încă oftează uneori și Maria încă întreabă când mergem acasă. Dar încep să văd mici schimbări: râd mai mult, se ceartă mai puțin și uneori chiar uită de telefon.

În ultima zi înainte să plecăm, Vlad vine la mine și îmi spune: — Mami, data viitoare putem veni cu bicicleta? Poate mergem până la pădure…

Simt cum mi se umple inima de bucurie. Poate că nu am reușit să le dau exact copilăria mea, dar am găsit o cale între lumi.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi reușim să găsim echilibrul între trecut și prezent? Cum îi ajutăm pe copiii noștri să nu uite cine suntem fără să-i forțăm să devină ceea ce am fost noi?