Nu știu cât primește tata pensie și nici nu-mi pasă – până într-o zi

— Nu mai avem bani de medicamente, Gheorghe! Ce-ai făcut cu pensia?
Vocea mamei răsuna prin bucătăria mică, iar eu, ca de obicei, mi-am tras gluga pe cap și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Mă numesc Radu și am 34 de ani. Locuiesc încă cu părinții mei, într-un apartament vechi din cartierul Titan. Tata are 68 de ani și e pensionar de aproape un deceniu. Niciodată nu m-a interesat cât primește pensie sau cum se descurcă. E treaba lui, nu a mea, mi-am spus mereu.

În acea dimineață, certurile lor păreau mai aprinse ca niciodată. Mama îi reproșa că a cheltuit banii pe prostii, tata ridica din umeri și bombănea ceva despre „vremurile bune” când salariul îi ajungea pentru toți trei. Eu? Eu mă grăbeam să plec la muncă, să scap de atmosfera apăsătoare din casă.

La birou, în acea zi, discuția a alunecat spre părinți. Colegul meu, Sorin, povestea cum îi cumpără lunar medicamente mamei lui și îi plătește facturile. Alina, colega de la contabilitate, spunea că a trebuit să-și mute tatăl la ea după ce s-a îmbolnăvit. Toți vorbeau despre sacrificii, despre grija față de părinți. Eu am ridicat din umeri:

— Nu știu cât primește tata pensie și nici nu-mi pasă. E banii lui, viața lui.

Sorin s-a uitat lung la mine:

— Dar dacă are nevoie de ajutor? Dacă nu se descurcă?

Am râs scurt:

— Tata n-a cerut niciodată nimic. Și oricum, nu e treaba mea să-i număr banii.

Dar discuția aceea mi-a rămas în minte toată ziua. Pe drum spre casă, am început să mă gândesc: chiar nu e treaba mea? De ce nu știu nimic despre viața lor financiară? M-am simțit pentru prima dată vinovat.

Seara, când am intrat în bucătărie, mama stătea la masă cu ochii roșii. Tata privea absent la televizor.

— Radu, poți să mergi mâine cu mine la farmacie? Nu mai am bani pentru pastilele de inimă.

Am simțit un nod în gât. Am scos portofelul și i-am întins 100 de lei. Mama a oftat:

— Mulțumesc… dar nu vreau să te împovărez.

— Nu mă împovărezi, am zis încet. Dar… cât primești tu pensie, tată?

Tata a ridicat privirea spre mine pentru prima dată după mult timp. Părea surprins că întreb.

— 1.400 de lei pe lună. Și chiria la întreținere e 600… medicamentele încă 400… restul se duce pe mâncare.

Am făcut un calcul rapid în minte. Era clar că nu le ajungea niciodată.

— De ce nu mi-ați spus?

Mama a zâmbit amar:

— N-ai întrebat niciodată.

În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am gândit la toate momentele când am ignorat discuțiile lor despre bani, când am preferat să ies cu prietenii decât să stau acasă și să-i ascult. M-am gândit la copilăria mea – la sandvișurile pe care mi le făcea mama dimineața, la excursiile cu trenul la bunici, la serile când tata îmi citea povești.

A doua zi dimineață, am intrat în bucătărie cu o hotărâre nouă.

— Vreau să vă ajut cu cheltuielile. Să facem un buget împreună.

Tata a părut jenat:

— Nu vreau să-ți fiu povară…

— Nu sunteți o povară! Sunteți părinții mei.

Am început să ținem evidența cheltuielilor împreună. Am descoperit că multe dintre problemele lor veneau din lipsa de comunicare și din rușinea de a cere ajutor. Tata se simțea inutil pentru că nu mai putea contribui ca înainte. Mama era copleșită de griji și singurătate.

Într-o seară, după ce am plătit facturile împreună și am făcut lista de cumpărături, tata mi-a spus încet:

— Mi-e greu să accept că am ajuns să depind de tine…

L-am privit în ochi:

— Și mie mi-e greu să accept că am fost atât de indiferent atâția ani.

Am început să petrecem mai mult timp împreună. Sâmbetele le petreceam la piață cu tata; duminicile găteam cu mama. Încet-încet, casa noastră a devenit mai caldă, mai puțin tensionată.

Dar nu totul era roz. Au fost momente când m-am simțit copleșit de responsabilitate sau când mi-am dorit să fiu din nou egoist și liber. Prietenii mă tachinau că „stau cu ai bătrâni” și că „îmi sacrific viața”. Dar ceva în mine se schimbase definitiv.

Într-o zi, tata a avut un atac de cord ușor. Am stat cu el la spital toată noaptea. L-am ținut de mână și mi-am dat seama cât de fragil e totul – sănătatea, familia, timpul pe care îl avem împreună.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câți dintre noi ignorăm problemele părinților noștri? Câți ne ascundem după scuza „nu e treaba mea”? Poate că ar trebui să ne pese mai mult înainte să fie prea târziu.

Oare câți dintre noi ne dăm seama cât valorează o discuție sinceră cu părinții noștri? Sau câți ne vom trezi abia când nu vom mai avea cui să-i întrebăm: „Ai nevoie de ceva?”