Între două iubiri: Povestea unei mame care își pierde fiul

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să te ascult! Gregor a trântit ușa camerei lui cu o forță pe care nu i-o știam. Ploua afară, iar picăturile loveau geamul ca niște degete nerăbdătoare. M-am oprit în fața ușii, cu mâna ridicată, dar n-am avut curaj să bat. Îl auzeam cum își aruncă hainele prin cameră, cum oftează și cum, printre suspine, rostește numele ei: „Irina…”

Nu era prima dată când Gregor se certa cu mine din cauza Irinei. Dar de data asta era altfel. De data asta simțeam că-l pierd cu adevărat. Când a ieșit din cameră, cu rucsacul în spate, privirea lui nu mai era a copilului meu. Era a unui bărbat rănit, hotărât să-și apere dragostea cu orice preț.

— Gregor, te rog… Nu te mai întoarce la ea! Ți-a făcut rău, ai plâns nopți întregi din cauza ei!

— Nu înțelegi nimic! Tu nu vrei decât să mă controlezi! Irina mă iubește, și eu o iubesc. Lasă-mă să fiu fericit!

Am simțit cum mi se rupe inima. Am vrut să-i spun că nu vreau decât să-l protejez, că am văzut prea multe mame plângând după copiii lor pierduți în relații toxice. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât. L-am privit cum iese pe ușă, fără să se uite înapoi.

Au trecut trei luni de atunci. Trei luni în care telefonul meu a rămas mut. Trei luni în care am încercat să-mi ocup timpul cu orice: am făcut gemuri, am citit cărți, am mers la biserică și la piață, doar ca să nu mă gândesc la el. Vecina mea, doamna Stanciu, mă întreba mereu:

— Ce face băiatul? Mai vine pe la tine?

Îi zâmbeam forțat și dădeam din umeri.

Într-o zi, l-am văzut pe Gregor la supermarket. Era cu Irina. Părea obosit, tras la față, dar încerca să zâmbească. M-am apropiat încet.

— Gregor… dragul meu…

El s-a uitat la mine ca la o străină.

— Bună ziua, mamă.

Irina m-a privit rece, cu un zâmbet ironic.

— Hai, Gregor, avem treabă…

A plecat fără să-mi spună nimic altceva. Am rămas cu mâna întinsă în aer și cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am stat pe marginea patului și am privit poza lui de la absolvire. Îmi aminteam cum îl țineam de mână când era mic și cum îmi promitea că nu mă va părăsi niciodată.

A doua zi am primit un mesaj scurt: „Lasă-mă în pace. Nu vreau să mai vorbim.”

Am simțit că mă sufoc. Am vrut să-i răspund, să-i spun cât îl iubesc, dar mi-am dat seama că orice aș spune ar fi doar un alt motiv de ceartă.

Sora mea, Camelia, a venit la mine într-o seară.

— Maria, trebuie să-l lași să greșească singur. Știu că doare, dar nu poți trăi viața în locul lui.

— Dar dacă nu-și revine? Dacă Irina îl distruge?

Camelia m-a luat în brațe.

— Toți am trecut prin iubiri care ne-au frânt inima. Și totuși am mers mai departe. Ai răbdare.

Zilele au trecut greu. Am început să scriu scrisori pe care nu le trimiteam niciodată. Îi povesteam despre copilăria lui, despre cum îi plăcea să alerge prin ploaie și despre cât de mult îl iubesc.

Într-o duminică dimineață, când mă întorceam de la biserică, am găsit o scrisoare sub ușă. Era de la Gregor.

„Mamă,
Știu că te-am rănit. Știu că nu înțelegi ce simt pentru Irina și poate nici eu nu înțeleg totul. Dar am nevoie să încerc singur. Te rog să ai răbdare cu mine. Nu vreau să te pierd.”

Am plâns ore întregi după ce am citit scrisoarea. Nu era împăcare, dar era un început.

Au trecut luni până când Gregor a venit din nou acasă. Era slăbit și avea ochii roșii de nesomn.

— Mamă… pot să stau puțin?

Nu l-am întrebat nimic. I-am făcut ceaiul preferat și l-am lăsat să vorbească atunci când a fost pregătit.

— Am greșit mult… Dar trebuia să văd cu ochii mei cine e Irina cu adevărat.

L-am ținut în brațe și am știut că nu pot controla viața lui, oricât mi-aș dori.

Acum stau singură în bucătărie și mă gândesc: Oare cât de mult trebuie să sufere o mamă ca să-și lase copilul să-și trăiască propriile greșeli? Oare dragostea noastră îi ajută sau îi ține captivi? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?