Ginerele meu a crezut că afacerea de familie e o vacanță continuă

— Nu înțeleg de ce trebuie să mă trezesc la șapte dimineața, mamă-soacră! Nu suntem la corporație aici, e afacere de familie, nu? Rareș își freca ochii, stând în pijamale la masa din bucătărie, în timp ce eu pregăteam cafeaua și soțul meu, Viorel, verifica deja comenzile pe laptop. M-am oprit din mișcări și l-am privit peste umăr. — Rareș, clienții nu așteaptă după somnul nostru. Dacă nu trimitem coletele la timp, pierdem recenzii bune și bani. El a oftat teatral și s-a ridicat să-și ia cana de cafea. — Dar nu putem angaja pe cineva pentru partea asta? Eu mă gândeam să mă ocup de strategii, de dezvoltare… Viorel a ridicat sprânceana, dar nu a zis nimic. Eu am simțit cum mi se strânge stomacul. De zece ani, noi doi am ridicat afacerea asta cu mâinile noastre: nopți nedormite, colete împachetate în sufragerie, telefoane la curieri și clienți nemulțumiți. Nu era loc de „strategie” fără să știi cum e să cari cutii sau să răspunzi la emailuri la miezul nopții.

Când Ioana ni l-a prezentat pe Rareș, părea băiat bun: politicos, cu facultate terminată la București, vorbea frumos despre viitor. Când au venit să stea la noi după nuntă, am crezut că va fi o perioadă scurtă până își găsesc apartament. Dar apoi Ioana a rămas însărcinată și Rareș a rămas fără job. Așa a început totul: „Hai să-l luăm în afacere, să fie aproape de familie”, am zis. Nu mi-am imaginat niciodată cât de mult se va schimba dinamica noastră.

Primele zile au fost suportabile. Rareș încerca să ajute, dar mereu găsea scuze: ba îl durea spatele, ba nu știa parola la contul de curierat, ba avea nevoie de pauză. Îl vedeam cum stă pe telefon sau se uită la seriale în timp ce noi alergam prin casă cu pachete și facturi. Ioana încerca să-l apere: „Lasă-l, mamă, poate nu s-a obișnuit încă.” Dar timpul trecea și nimic nu se schimba.

Într-o zi, după ce am primit o reclamație serioasă de la un client pentru o comandă greșită (pe care Rareș trebuia să o verifice), am simțit că explodez. L-am chemat pe terasă.

— Rareș, nu merge așa! Dacă vrei să fii parte din afacerea asta, trebuie să muncești ca noi toți. Nu există scurtături.

El s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut imposibilul.

— Dar eu nu sunt obișnuit cu genul ăsta de muncă! Eu am făcut marketing digital… Aici totul e haotic! Nici nu avem un birou adevărat!

— Și cine crezi că a făcut totul până acum? Crezi că noi am avut birou sau program fix? Dacă vrei salariu, trebuie să-l meriți!

A doua zi l-am găsit plângându-se Ioanei:

— Mama ta mă tratează ca pe un angajat oarecare! Parcă nici n-aș fi din familie…

Ioana a venit la mine cu ochii în lacrimi:

— Mamă, Rareș zice că îl umilești. Poate ar trebui să fii mai blândă cu el…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îmi iubeam fata și voiam să-i fie bine. Dar nu puteam accepta ca cineva să profite de munca noastră doar pentru că e „din familie”.

Viorel a încercat să medieze:

— Rareș, dacă vrei să fii partener cu adevărat, trebuie să înveți tot ce facem noi. Nu există funcții inventate doar ca să ai tu un titlu.

Rareș s-a supărat și mai tare. În următoarele zile a venit tot mai rar la depozit. Într-o seară l-am auzit vorbind la telefon cu mama lui:

— Nu pot sta aici! Sunt tratați ca un străin… Parcă nici n-aș fi ginerele lor!

Am simțit furie și neputință. Îmi vedeam familia destrămându-se sub ochii mei din cauza unor așteptări nerealiste și a lipsei de respect pentru muncă.

Într-o duminică dimineață, Ioana a venit la mine în bucătărie:

— Mamă… Rareș vrea să ne mutăm la ai lui o perioadă. Zice că acolo va fi mai bine pentru noi.

Am simțit că mi se taie picioarele. Am încercat să-i explic:

— Ioana, dragostea nu ține loc de responsabilitate. Dacă îl lași să fugă acum, va fugi toată viața de orice greutate.

Ea a plâns mult în acea zi. Până la urmă au plecat pentru câteva luni. Afacerea noastră a mers mai greu fără ajutorul lor, dar măcar liniștea s-a întors în casă.

După aproape jumătate de an, Ioana s-a întors singură cu copilul. Rareș rămăsese la părinții lui și refuza orice discuție despre muncă sau responsabilitate.

Au trecut doi ani de atunci. Ioana lucrează acum cot la cot cu noi și e mai puternică decât oricând. Rareș ne sună uneori să întrebe de copil, dar nu mai vrea să audă de afacere sau familie extinsă.

M-am întrebat adesea: unde am greșit? Oare puteam face ceva diferit? Sau pur și simplu unii oameni nu sunt făcuți pentru sacrificiu și muncă adevărată?

Poate că familia nu înseamnă doar sânge sau acte semnate, ci respect reciproc și dorința sinceră de a construi împreună. Voi ce credeți? Se poate salva o relație când valorile sunt atât de diferite?