Între două lumi: Povestea unei familii despicate de bani

— Nu înțeleg de ce tot insiști să-i chemi pe ai tăi la noi, când oricum nu pot să ne ajute cu nimic serios, spuse Vlad, ridicând ochii din telefon.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eram în bucătărie, cu mâinile pline de făină, încercând să termin cozonacul pentru ziua Mariei, fetița noastră cea mică. Mama tocmai plecase, lăsând în urmă o sacoșă cu borcane de zacuscă și câteva ouă de la găinile ei. Mă uitam la Vlad, încercând să-mi adun gândurile, dar cuvintele lui mă loveau ca o palmă.

— Cum adică nu ne ajută cu nimic serios? Ai mei fac tot ce pot! Au grijă de copii când nu avem cu cine să-i lăsăm, ne aduc mâncare, ne ajută la curățenie… Ce vrei mai mult?

Vlad a oftat și a dat din mână a lehamite.

— Nu zic că nu-i apreciez, dar uite la ai mei: când am avut nevoie de bani pentru avansul la apartament, cine ne-a dat? Când am vrut să schimbăm mașina, cine ne-a ajutat? Ai tăi… Ei bine, nu pot. Și nu e vina lor, dar nici nu vreau să tot vină pe aici ca să ne aducă… ouă și zacuscă.

Am simțit cum mi se umezește privirea. M-am întors cu spatele, prefăcându-mă că mă ocup de aluat. În mintea mea, imaginile copilăriei mele se derulau rapid: tata venind acasă cu mâinile crăpate de la muncă, mama stând nopți întregi să coasă haine pentru mine și fratele meu. Nu am avut niciodată bani mulți, dar am avut mereu dragoste și grijă.

— Vlad, nu toată lumea are norocul să se nască într-o familie cu bani. Ai mei au muncit toată viața pentru fiecare leu. Și totuși, nu ne-au lăsat niciodată la greu.

El a ridicat din umeri.

— Nu zic că nu-i respect, dar uneori simt că suntem pe două planete diferite. Ai mei vorbesc despre vacanțe în Grecia, ai tăi despre cum să pună murături pentru iarnă. E greu să găsești un echilibru.

Am tăcut. În seara aceea, am dormit fiecare pe partea lui de pat, fără să ne atingem. A doua zi, mama a venit din nou cu o pungă de plăcinte calde. Am încercat să ascund tensiunea din casă, dar ea a simțit imediat.

— Ce s-a întâmplat, draga mea? Te văd supărată.

Am ezitat o clipă, apoi i-am spus totul. Mama m-a privit lung, cu ochii ei blânzi și obosiți.

— Fiecare dă ce poate, Irina. Unii dau bani, alții dau timp și suflet. Să nu-l judeci prea aspru pe Vlad. Poate nici el nu știe cât valorează o plăcintă caldă când vii obosit acasă.

Am zâmbit trist și am îmbrățișat-o. Dar vorbele lui Vlad continuau să mă urmărească. În weekend urma să mergem la părinții lui Vlad la Snagov. Casa lor mare și luminoasă era plină de lucruri scumpe: tablouri moderne, mobilă italiană, electrocasnice de ultimă generație. Soacra mea, doamna Camelia, m-a întâmpinat cu un zâmbet rece.

— Irina dragă, am vorbit cu Vlad despre vacanța din vară. Ne-am gândit să mergem împreună în Italia. Să nu-ți faci griji pentru bani, vă ajutăm noi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să par nerecunoscătoare, dar nici nu puteam accepta mereu ajutorul lor fără să simt că pierd ceva din demnitatea mea.

— Mulțumim mult, dar poate anul acesta stăm acasă. Am promis mamei că o ajut la grădină.

Camelia a ridicat sprâncenele.

— Grădină? Dragă, las-o pe mama ta cu grija ei! Viața e scurtă, trebuie să te bucuri!

Vlad a intervenit imediat:

— Irina are o problemă în a accepta că putem trăi mai bine. Mereu vrea să facem economie sau să muncim în plus…

M-am simțit mică și neînsemnată. În drum spre casă, am izbucnit:

— De ce trebuie mereu să mă simt inferioară? De ce tot ce vine de la ai mei e mai puțin important?

Vlad a rămas tăcut o vreme.

— Nu vreau să te simți așa… Dar uneori mă gândesc că dacă am avea mai mult sprijin financiar din partea tuturor părinților ar fi mai ușor pentru noi.

— Și dacă ai mei nu pot? Ce vrei să fac? Să-i rog să-și vândă casa ca să-ți demonstreze ceva?

Am plâns în tăcere tot drumul spre casă. Seara târziu, după ce copiii au adormit, am găsit curajul să-i scriu mamei un mesaj: „Mulțumesc pentru tot ce faci pentru noi. Nu știu dacă ți-am spus destul cât te iubesc.”

A doua zi dimineață mi-a răspuns: „Dragostea nu se măsoară în bani, ci în fapte mărunte.”

În zilele care au urmat, tensiunile dintre mine și Vlad au crescut. Orice discuție despre bani sau familie se transforma într-o ceartă mocnită. Copiii simțeau atmosfera apăsătoare și încercau să ne facă să râdem cu glumele lor naive.

Într-o seară ploioasă, după ce am culcat copiii, Vlad s-a apropiat timid de mine.

— Irina… Poate am fost nedrept. Știu că ai tăi fac tot ce pot. Doar că… uneori mă simt presat între două lumi și nu știu cum să le împac.

L-am privit în ochi și am văzut pentru prima dată nesiguranța lui adevărată.

— Nici eu nu știu cum să facem asta… Dar știu că nu vreau ca banii sau lipsa lor să ne despartă.

Ne-am îmbrățișat strâns, fiecare cu propriile răni nevindecate.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi trăim între două lumi — una a banilor și una a sufletului? Ce alegem atunci când cele două nu pot fi împreună?