Casa Fratelui Meu, Nu a Ta

— Nu ai niciun drept să-mi spui ce să fac în casa asta! vocea Irinei răsuna în sufragerie, ca un ecou al tuturor certurilor nespuse dintre noi. Mă uitam la ea, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi controlez tremurul vocii.

— Irina, nu e vorba că vreau să-ți fac rău, dar… e casa fratelui meu. E casa noastră. Tu ești doar… oaspete aici, am spus încet, simțind cum fiecare cuvânt apasă ca o piatră pe pieptul meu.

Totul a început cu două luni în urmă, când Irina a apărut la ușa noastră cu două valize și ochii roșii de plâns. Tocmai divorțase de Radu, fratele soțului meu, și nu voia să se întoarcă la părinții ei din Focșani. Spunea că nu mai suportă să fie privită ca o ratată, că nu vrea să audă iar „ți-am spus eu” de la mama ei. Soțul meu, Mihai, a privit-o lung și i-a spus că poate sta la noi „până își găsește ceva”.

La început am fost de acord. M-am gândit că aș fi făcut același lucru pentru sora mea. Dar zilele au trecut, apoi săptămânile, și Irina nu părea să aibă niciun plan. Își petrecea timpul pe canapea, uitându-se la seriale turcești sau vorbind ore întregi la telefon cu prietenele ei. Nu ajuta la treburile casei, nu aducea bani în casă, iar prezența ei devenea din ce în ce mai apăsătoare.

Într-o seară, când am ajuns acasă de la serviciu, am găsit-o pe Irina răscolind prin dulapurile din bucătărie.

— Ce cauți? am întrebat-o.

— Vreau să fac niște paste. Nu mai avem nimic bun în casă. Poate te ocupi tu de cumpărături mâine? mi-a răspuns fără să mă privească.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Eu munceam opt ore pe zi la birou, Mihai lucra în construcții și venea rupt de oboseală acasă, iar ea… ea părea să creadă că i se cuvine totul.

În acea noapte am avut prima ceartă serioasă cu Mihai de când suntem împreună.

— E sora mea! Ce vrei să fac? S-o dau afară? mi-a spus el ridicând tonul.

— Nu vreau asta, dar nici nu pot trăi așa! Nu e corect față de noi! i-am răspuns printre lacrimi.

Mihai a oftat și s-a trântit pe canapea. Știam că îl doare situația asta. Întotdeauna a fost protector cu Irina, mai ales după ce tatăl lor a murit când erau copii. Dar eu simțeam că mă sufoc.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Irina vorbind la telefon:

— Da, stau la Mihai. E mai bine aici decât cu ai mei. Oricum, cumnata mea nu prea mă suportă… Dar nu mă interesează părerea ei. Casa asta e a fratelui meu!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am apropiat de ea și i-am spus:

— Irina, trebuie să vorbim serios. Nu poți rămâne aici la nesfârșit. Trebuie să-ți găsești un loc al tău.

M-a privit cu dispreț:

— Cine ești tu să-mi spui ce să fac? Asta e casa fratelui meu! Tu ești doar… soția lui!

M-am simțit ca o străină în propria casă. Am început să evit serile acasă, să stau peste program la birou sau să ies cu prietenele mele doar ca să nu o văd pe Irina.

Într-o duminică dimineață, mama lui Mihai a venit în vizită. Când a aflat că Irina încă locuiește cu noi, a început să plângă:

— Ce s-a ales de familia noastră? De ce nu puteți fi uniți?

Mihai m-a luat deoparte:

— Te rog, mai ai răbdare puțin… Poate își revine.

Dar răbdarea mea era pe sfârșite. Într-o seară, când am ajuns acasă și am găsit-o pe Irina certându-se cu Mihai pentru bani — voia să-i dea bani pentru o rochie nouă — am izbucnit:

— Ajunge! Nu mai pot! Irina, trebuie să pleci! Nu ești copilul nostru! Nu poți trăi pe spatele nostru!

Irina a început să plângă și m-a acuzat că vreau să o dau afară când îi e cel mai greu. Mihai s-a retras în dormitor fără un cuvânt.

A doua zi dimineață am găsit-o împachetându-și lucrurile. M-a privit cu ochii umflați:

— Să știi că nu o să uiți niciodată ce mi-ai făcut…

Am rămas singură în bucătărie mult timp după ce a plecat. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă am fost prea dură. Dar știam că dacă nu puneam o limită acum, nu mai aveam nicio șansă să-mi salvez căsnicia sau liniștea casei mele.

Seara aceea m-a schimbat pentru totdeauna. Am învățat că uneori trebuie să alegi între tine și ceilalți — chiar dacă doare.

Oare câți dintre noi au curajul să spună „ajunge” atunci când familia devine o povară? Sau poate ar trebui să ne sacrificăm mereu pentru cei dragi?