Fericirea mea sau sacrificiul pentru familie? Povestea Anei între datorie și visuri

— Ana, iar ai uitat să cumperi pâine! De câte ori trebuie să-ți spun că nu pot ieși din casă cu picioarele astea? vocea mamei răsună ascuțit din bucătărie, în timp ce eu încercam să-mi trag sufletul după o zi de muncă la birou.

— Mamă, am venit direct de la serviciu. Am stat peste program, iar la magazin era coadă până afară. O să ies acum, bine?

— Lasă, că dacă era vorba de ieșit cu Vlad, găseai timp, nu? se băgă în discuție și sora mea, Irina, tolănită pe canapea cu telefonul în mână.

M-am uitat la ea cu amărăciune. Irina avea 30 de ani, cu doi mai mult decât mine, dar nu lucrase niciodată. Mereu găsea scuze: ba nu-i plăcea nimic, ba era prea greu, ba nu se simțea pregătită. Mama îi ținea partea, spunând că „nu toți suntem făcuți pentru muncă”. Adevărul era că eu eram singura care aducea bani în casă de când tata murise acum șapte ani.

Am ieșit din casă cu pași grăbiți, simțind cum mă apasă aerul rece al serii. Mă gândeam la Vlad, iubitul meu de aproape doi ani. Era singurul om care mă făcea să uit de toate grijile. Îmi dorea să ne mutăm împreună, să avem o viață a noastră. Dar cum să-i las pe mama și Irina? Cine avea să le plătească facturile, cine avea să le aducă mâncare?

Într-o seară, după ce am adus pâinea și am pus masa, Vlad m-a sunat.

— Ana, trebuie să vorbim. Nu mai pot aștepta la nesfârșit. Vreau să fim împreună, dar simt că mereu alegi familia înaintea noastră.

— Vlad, nu e atât de simplu… Dacă ai ști cum e acasă…

— Știu, Ana. Dar și eu am nevoie de tine. Nu poți trăi viața altora la nesfârșit. Gândește-te la tine!

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. M-am dus în baie și am plâns în șoaptă, ca să nu mă audă nimeni. Mă simțeam prinsă într-o capcană: dacă plecam, eram egoistă; dacă rămâneam, îmi pierdeam șansa la fericire.

A doua zi dimineață, Irina s-a trezit târziu și a început să se plângă că nu are haine curate.

— Ana, ai uitat să-mi speli bluza aia albastră! Cum să ies așa din casă?

— Poate ar trebui să-ți speli singură hainele din când în când, i-am răspuns obosită.

— Vai, ce ți-a mai făcut Vlad de ești așa nervoasă? a râs ea batjocoritor.

Mama a intervenit imediat:

— Nu-i vorbi așa surorii tale! Dacă tu ai serviciu și ești obosită, nu înseamnă că trebuie să-ți verși nervii pe noi.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu mai puteam. În acea seară am decis să vorbesc deschis cu ele.

— Mamă, Irina… Trebuie să discutăm serios. Nu mai pot continua așa. Sunt obosită tot timpul, nu mai am viață personală. Vlad vrea să ne mutăm împreună și cred că ar trebui să încerc să fiu fericită și eu.

Mama s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că vreau să le abandonez pe stradă.

— Și noi ce facem fără tine? Cine are grijă de noi?

Irina a ridicat din umeri:

— Dacă vrei să pleci, pleacă! Dar nu te mai plânge după aia că nu te mai primește nimeni înapoi.

Am simțit un nod în gât. Era clar: pentru ele eram doar un mijloc de supraviețuire. Nu conta ce simțeam eu.

În următoarele zile am început să mă gândesc serios la ce vreau de la viață. Vlad mi-a spus că mă va susține orice aș decide. Am început să caut soluții: poate mama ar putea primi ajutor social sau Irina ar putea încerca măcar un job part-time. Dar când am adus vorba despre asta acasă, s-au supărat amândouă.

— Să mă umilesc eu la vârsta mea pentru niște bani de la stat? a strigat mama.

— Să muncesc pe salariul minim? Mai bine stau acasă! a replicat Irina.

Într-o seară, după ce Vlad m-a luat de la serviciu și am mers pe malul Dâmboviței, mi-a spus:

— Ana, meriți mai mult decât atât. Nu poți trăi viața altora. Dacă nu faci pasul ăsta acum, vei regreta toată viața.

Am stat mult pe gânduri. În noaptea aceea n-am dormit deloc. Dimineața mi-am făcut bagajul și am lăsat un bilet pe masă:

„Mamă, Irina,
Nu vă abandonez, dar trebuie să încerc să fiu fericită și eu. Am nevoie de o pauză. Voi fi aproape dacă aveți nevoie de mine, dar nu mai pot fi singura care trage pentru toată lumea.”

Când am ieșit pe ușă cu valiza în mână, inima îmi bătea nebunește. M-am mutat la Vlad și am început o viață nouă. Primele luni au fost grele: vinovăția mă rodea zilnic, mama mă suna mereu plângându-se că nu se descurcă fără mine, iar Irina mă acuza că sunt egoistă.

Dar încet-încet am început să respir din nou. Am descoperit cine sunt fără povara responsabilităților impuse de ceilalți. Mama și Irina au fost nevoite să se descurce singure: mama a acceptat ajutor social, iar Irina a găsit un job part-time la un magazin din cartier.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Poate sacrificiul e parte din iubirea față de familie… sau poate fiecare are dreptul la propria fericire?

Oare câți dintre noi trăim viețile altora din datorie și uităm de noi? Ce ați fi făcut voi în locul meu?