Am tăiat legătura cu soacra mea și nu regret: Povestea unei eliberări dureroase

— Ieși! Ieși acum din casa mea! am urlat, cu mâinile tremurând și lacrimile curgându-mi pe obraji. Nici nu-mi recunoșteam vocea. Soacra mea, doamna Lidia, a rămas nemișcată în hol, cu privirea aceea rece, evaluatoare, care m-a urmărit încă din prima zi în care am intrat în familia lor. Soțul meu, Radu, stătea între noi, neputincios, cu ochii mari, ca un copil prins între două furtuni.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge aici. Când l-am cunoscut pe Radu, eram o fată simplă din Ploiești, crescută de o mamă singură, obișnuită să lupte pentru fiecare lucru mic. El era tot ce-mi dorisem: blând, atent, cu un zâmbet care mă făcea să uit de toate grijile. Dar odată cu el a venit și mama lui, ca o umbră care nu mă lăsa să respir.

Prima întâlnire cu Lidia a fost ca o probă de foc. M-a privit de sus până jos, mi-a analizat hainele, unghiile, chiar și felul în care îi serveam cafeaua. „Sper că știi să gătești sarmale adevărate”, mi-a spus atunci, cu un zâmbet fals. Am râs stânjenită, dar am simțit deja că nu mă va accepta niciodată.

Anii au trecut și fiecare vizită a ei era o nouă încercare. Îmi critica mâncarea, felul în care îmi țineam casa, chiar și modul în care îl iubeam pe Radu. „Nu-l hrănești destul”, „Nu vezi că a slăbit?”, „La noi în familie nu se face așa!” — replici care mă făceau să mă simt mică și neputincioasă.

După nuntă, lucrurile s-au agravat. Lidia venea aproape zilnic la noi, fără să anunțe. Intra direct în bucătărie, deschidea frigiderul și începea să comenteze: „Iar ai cumpărat iaurt din ăsta? Pe vremea mea făceam totul în casă!” Uneori îi spunea lui Radu: „Nu te-ai însurat ca să mori de foame!”

Am încercat să-i spun lui Radu cât de rău mă simt. El ridica din umeri: „Așa e mama, nu te supăra. Nu vrea răul nimănui.” Dar eu simțeam că mă sufoc. Într-o zi, după ce Lidia a venit iar neanunțată și a început să-mi arunce hainele din dulap pe motiv că „nu sunt potrivite pentru o femeie măritată”, am izbucnit.

— De ce nu mă lași în pace? Nu sunt destul de bună pentru fiul tău? am întrebat-o printre lacrimi.

— Nu ești! a răspuns ea sec. Și nici nu vei fi vreodată.

În acea seară am plâns până târziu. Radu m-a ținut în brațe, dar nu a spus nimic. M-am simțit singură și trădată.

Când am rămas însărcinată, am crezut că lucrurile se vor schimba. Dar Lidia a devenit și mai prezentă. Îmi dicta ce să mănânc, cum să dorm, ce nume să alegem pentru copil. „Sper că nu te gândești la vreo prostie modernă! La noi în familie toți băieții se numesc Ion sau Gheorghe!”

După naștere, a venit la spital fără să mă anunțe și a început să dea ordine asistentelor: „Nu-i dați lapte praf! O să-i stricati copilul!” Am simțit că nu mai am aer.

Acasă, Lidia voia să stea cu noi zile întregi. Îmi lua copilul din brațe: „Lasă-l la mine, tu nu știi ce faci.” Într-o zi am găsit-o cotrobăind prin sertarele mele personale. Atunci am simțit că s-a rupt ceva în mine.

— Gata! Nu mai pot! i-am spus lui Radu. Ori ea, ori eu!

El s-a uitat la mine speriat: — Nu poți să-mi ceri asta!

— Ba pot! Pentru liniștea mea și a copilului nostru!

A urmat o perioadă de tăcere apăsătoare între mine și Radu. El mergea la mama lui pe ascuns. Eu încercam să-mi văd de copil și de casă, dar mă simțeam vinovată și furioasă în același timp.

Într-o zi, Lidia a venit iar neanunțată și a început să strige la mine că sunt o mamă rea și că îi țin nepotul departe de ea. Atunci am cedat: — Ieși! Ieși acum din casa mea!

Am trântit ușa după ea și am rămas singură cu inima bătând nebunește. Radu a plecat după ea fără să spună nimic.

Au trecut luni de atunci. Relația mea cu Radu s-a schimbat — suntem mai distanți, dar copilul meu e liniștit și eu pot respira din nou. Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Poate că am distrus ceva ce nu se mai poate repara.

Dar apoi îmi privesc copilul dormind liniștit și știu că am ales corect pentru el.

Oare câte femei din România trăiesc același coșmar? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!” când toți ceilalți ne cer doar să îndurăm?