Când bucătăria devine câmp de luptă: Povestea mea despre a fi „destul” pentru familia mea

— Nu-i așa că supa asta nu are gust ca la mama acasă? a spus Lucian, răsucind lingura în farfurie cu o grimasă abia ascunsă. Am simțit cum mi se strânge stomacul, de parcă fiecare cuvânt al lui era o lovitură direct în inima mea. Eram în bucătărie de la șase dimineața, încercând să găsesc rețeta perfectă, să nu ratez niciun detaliu, să fiu „destul”. Dar, ca de obicei, nu era suficient.

— Poate că ar trebui să o întrebi pe Sorina cum face ea ciorba aia acrișoară… La ea mereu iese perfect, a continuat el, fără să-și dea seama că vocea lui rănea mai tare decât orice critică.

Am strâns din dinți și am zâmbit forțat. Copiii, Mara și Vlad, se uitau la noi cu ochii mari. Nu voiam să vadă cât mă doare. Am schimbat subiectul, am povestit despre școală, despre ce au făcut la desen, dar gândurile mele erau tot acolo: de ce nu pot fi niciodată ca Sorina? De ce nu sunt niciodată suficientă?

Seara, după ce am spălat vasele și am pus copiii la culcare, m-am prăbușit pe canapea. Am privit în gol minute în șir. M-am gândit la toate momentele în care Lucian m-a comparat cu sora lui: când am ars cozonacul de Crăciun, când am uitat să pun sare în mâncare, când nu am avut timp să calc cămășile lui pentru serviciu. Mereu Sorina era exemplul suprem. Mereu eu eram cea care greșea.

— Nu mai pot, i-am spus într-o seară prietenei mele, Ioana, la telefon. Simt că orice aș face nu e bine. Parcă trăiesc într-un concurs pe care îl pierd mereu.

— Dar tu ai vorbit cu el? știe cât te doare? m-a întrebat Ioana.

— Nu… De fiecare dată când încerc să-i spun ceva, zice că exagerez sau că sunt prea sensibilă. Că ar trebui să fiu mândră că mă compară cu Sorina, că e un compliment.

Ioana a oftat. — Nu e un compliment dacă te face să suferi. Trebuie să-i spui clar ce simți.

În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. M-am tot gândit la viața mea: la cum am renunțat la job după ce s-a născut Mara, la cum mi-am pus visele pe pauză ca să fiu mamă și soție „ca la carte”. La început credeam că așa trebuie să fie: să gătesc zilnic, să am casa lună, să nu mă plâng niciodată. Dar cu fiecare zi simțeam că mă pierd pe mine însămi.

A doua zi dimineață, Lucian a venit în bucătărie cu telefonul în mână.

— Uite, Sorina a pus pe Facebook poze cu prăjitura aia cu mere. Arată demențial! Poate o faci și tu weekendul ăsta?

Am simțit cum îmi fierbe sângele. Am lăsat jos cana de cafea și l-am privit drept în ochi.

— Lucian, te rog să nu mă mai compari cu Sorina. Oricât aș încerca, nu voi fi ea. Și nici nu vreau să fiu.

A rămas blocat câteva secunde. — Dar nu te compar… doar zic că gătește bine…

— Ba da, mă compari mereu! Și mă doare! Simt că orice fac nu e suficient pentru tine sau pentru familia ta!

A tăcut. S-a uitat la mine ca și cum abia atunci mă vedea cu adevărat.

— Nu mi-am dat seama că te afectează atât de tare…

— Mă afectează! Pentru că eu nu sunt doar bucătăreasa casei! Sunt soția ta! Sunt mama copiilor tăi! Și merit să fiu văzută pentru cine sunt eu, nu pentru cine e Sorina!

A plecat fără să spună nimic. Restul zilei a fost tăcut și distant. M-am simțit vinovată că am ridicat vocea, dar și ușurată că am spus ce aveam pe suflet.

Seara, după ce copiii au adormit, Lucian a venit lângă mine.

— Îmi pare rău dacă te-am rănit… N-am vrut asta. Doar… știi cum e mama: mereu ne-a comparat pe mine și pe Sorina. Poate am rămas cu obiceiul ăsta prost…

L-am privit lung. — Poate ar trebui să încercăm să fim noi înșine. Să ne bucurăm de ce avem aici, nu de ce face altcineva.

A dat din cap încet. — Ai dreptate…

Au trecut câteva luni de atunci. Lucian încă mai scapă uneori comparații fără să-și dea seama, dar acum încearcă să fie mai atent. Eu am început să gătesc ce-mi place mie și copiilor mei, nu ce cred alții că ar trebui să fac. Am reluat cursurile online pe care le abandonasem și încerc să-mi regăsesc pasiunile.

Dar rana rămâne acolo, undeva adânc. Încerc să o vindec zi de zi.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc aceeași luptă tăcută ca mine? Câte dintre noi ne pierdem identitatea încercând să fim „destule” pentru ceilalți? Voi v-ați simțit vreodată invizibile în propria familie?