Când masca a căzut: adevărata față a soacrei mele în timpul divorțului

— Nu te mai recunosc, Ana! Ce-ai făcut cu băiatul meu? vocea Marianei răsuna ca o lovitură de bici în sufrageria noastră, printre farfuriile nespălate și cutiile de pizza uitate pe masă. Vlad stătea cu capul plecat, evitând privirea mamei lui, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul de frică și furie.

Nu era prima ceartă, dar era prima dată când Mariana intervenea atât de brutal. Până atunci, fusese mereu caldă cu mine, mă suna să mă întrebe dacă am nevoie de ceva, îmi aducea plăcinte calde și îmi povestea despre tinerețea ei. Îmi plăcea să cred că suntem apropiate, că am găsit în ea o mamă pe care nu am avut-o niciodată cu adevărat. Dar acum, când Vlad și cu mine nu ne mai înțelegeam, când certurile deveniseră zilnice și distanța dintre noi crescuse ca o prăpastie, Mariana și-a arătat adevărata față.

— Nu eu l-am schimbat pe Vlad, am spus încet, încercând să-mi păstrez calmul. Și nici nu vreau să-l pierd. Dar nu mai putem continua așa.

Mariana a râs scurt, rece.

— Nu poți sau nu vrei? Ești egoistă, Ana. Nu te-ai gândit niciodată la el, doar la tine! Dacă ai fi fost o soție adevărată, Vlad n-ar fi ajuns aici.

M-am uitat la Vlad, sperând să spună ceva, orice. Dar el tăcea. Îl vedeam cum se micșorează sub greutatea cuvintelor mamei lui, cum se ascunde după tăcerea aceea care mă ucidea încet.

Așa a început totul. În următoarele săptămâni, Mariana a devenit o prezență constantă în viața noastră. Venea zilnic, aducea mâncare pentru Vlad și îi șoptea la ureche lucruri pe care nu le auzeam niciodată. Îl suna noaptea târziu și îi spunea că trebuie să fie puternic, că eu nu-l meritam. Am început să găsesc bilețele ascunse prin casă: „Nu uita cine te iubește cu adevărat” sau „Nu lăsa pe nimeni să-ți distrugă familia”.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat la serviciu, Mariana a venit la mine cu o pungă de portocale. S-a așezat la masă și m-a privit lung.

— Ana, știi că nu vreau răul nimănui. Dar cred că ar trebui să te gândești serios dacă locul tău mai e aici. Vlad are nevoie de liniște, nu de scandaluri.

Am simțit cum mi se taie respirația. Era clar: voia să plec. Să renunț la tot ce construisem împreună cu Vlad, la casa noastră, la visele noastre. Am încercat să-i explic că și eu sufăr, că și eu am nevoie de sprijin, dar ea doar a dat din cap.

— O femeie puternică nu se plânge. Se ridică și merge mai departe.

În zilele următoare, am început să observ cum prietenii comuni mă evitau. M-am trezit singură la petrecerile de familie, unde toți se strângeau în jurul Marianei și al lui Vlad, iar eu eram invizibilă. Odată am auzit-o pe Mariana spunând unei verișoare: „Ana nu e făcută pentru familia noastră. E prea slabă.”

Când am decis să divorțăm, Mariana a venit la mine acasă cu un dosar gros.

— Am vorbit cu un avocat. Vlad va avea nevoie de tot sprijinul meu ca să nu piardă nimic. Tu n-ai dreptul la nimic din ce e aici.

Am izbucnit în plâns. Nu pentru casă sau pentru bani, ci pentru că simțeam că pierd tot ce avusesem vreodată: iubirea, siguranța, chiar și demnitatea mea. Mariana s-a ridicat și mi-a pus mâna pe umăr.

— O să-ți fie mai bine fără noi. Crede-mă.

În noaptea aceea am dormit pe canapea, cu telefonul în mână și ochii umflați de plâns. Mama mea m-a sunat dimineața.

— Ana, vino acasă la noi câteva zile. Ai nevoie de liniște.

Am acceptat. În casa părinților mei am găsit puțină pace, dar gândurile nu-mi dădeau pace: cum de nu am văzut cine e cu adevărat Mariana? Cum am putut fi atât de naivă?

Divorțul a fost un coșmar. Mariana era mereu prezentă la fiecare discuție cu avocații, mereu pregătită să mă atace subtil sau direct. Vlad părea tot mai absent, ca o umbră a bărbatului pe care îl iubisem cândva.

Într-o zi, după o ședință tensionată la tribunal, am ieșit pe hol și am văzut-o pe Mariana vorbind cu avocatul meu. Când m-am apropiat, s-a întors spre mine cu un zâmbet fals.

— Sper că ai învățat ceva din toată povestea asta.

Am simțit atunci că masca ei a căzut definitiv. Nu era femeia caldă care mă îmbrățișa când eram bolnavă sau care îmi aducea flori de ziua mea. Era o femeie care lupta pentru control și pentru fiul ei cu orice preț.

Acum, după luni de zile de la divorț, încă mă întreb: cât din ceea ce trăim e real și cât e doar o iluzie creată de ceilalți? Cum putem ști cine ne e prieten și cine ne sapă groapa?

Poate că răspunsul nu există sau poate că trebuie doar să avem curajul să privim dincolo de aparențe. Voi ce credeți? Ați trecut vreodată printr-o astfel de trădare?