Falii invizibile: Mărturisirea Magdalenei despre iubire și tăcere

— Petru, putem să vorbim? vocea mea a tremurat, abia auzită printre picăturile de ploaie care băteau în geam. El nici măcar nu s-a întors de la laptop, doar a dat din cap absent, ca și cum ar fi vrut să spună „mai târziu”. Dar știam că „mai târziu” nu va veni niciodată. În acea clipă, am simțit cum o fisură invizibilă se adâncește între noi, ca o rană veche care refuză să se vindece.

Nu știu când am început să trăim fiecare în lumea lui. Poate după ce s-a născut Ilinca și nopțile au devenit un șir nesfârșit de treziri, plânsete și oboseală. Poate după ce Petru a primit promovarea la serviciu și a început să vină tot mai târziu acasă, mereu cu ochii pe telefon. Sau poate după ce mama mea s-a îmbolnăvit și am simțit că mă sufoc între grija pentru ea, copil și o casă care părea mereu prea mică pentru toate grijile noastre.

— Magda, nu vezi că sunt obosit? Nu pot acum, a spus el într-o seară, când am încercat să-i povestesc despre frica mea că Ilinca nu vorbește încă la doi ani. Am tăcut. Am învățat să tac. Să-mi înghit lacrimile și să mă prefac că totul e bine, pentru că așa trebuie să fie într-o familie „normală”.

Dar nimic nu mai era normal. Zilele treceau ca niște umbre. Ne întâlneam la masă, dar nu ne priveam în ochi. Vorbeam doar despre facturi, cumpărături și programul Ilincăi. Uneori, când îl vedeam cum adoarme cu telefonul în mână, mă întrebam dacă nu cumva are pe altcineva. Dar apoi mă rușinam de gândurile mele și mă convingeam că doar exagerez.

Într-o duminică, când tata a venit pe la noi cu plăcinte calde, l-am surprins privindu-ne lung, cu o tristețe pe care n-o mai văzusem la el.

— Ce-i cu voi, măi copii? Parcă sunteți doi străini în aceeași casă…

Petru a zâmbit forțat:

— Suntem doar obosiți, dom’ Vasile. Cu serviciul și copilul…

Tata a dat din cap, dar ochii lui m-au urmărit toată ziua. Seara, după ce Ilinca a adormit, am încercat din nou:

— Petru, te rog… Hai să vorbim. Nu mai pot așa.

A oftat adânc și s-a uitat la mine pentru prima dată după mult timp.

— Despre ce vrei să vorbim, Magda? Despre cât de greu îți e? Crezi că mie îmi e ușor?

M-am simțit vinovată. Poate chiar eram egoistă. Dar nu voiam decât să-l simt aproape, să știu că suntem încă o echipă.

— Nu vreau să ne certăm… Doar… mi-e dor de noi.

A tăcut mult timp. Apoi s-a ridicat brusc:

— Nu știu ce vrei de la mine! Am destule pe cap!

Ușa s-a trântit încet după el. Am rămas singură în bucătărie, cu mâinile strânse pe cana de ceai rece. Am plâns în tăcere, ca să nu trezesc copilul.

A doua zi am mers la serviciu cu ochii umflați. Colega mea, Mirela, m-a tras deoparte la pauză:

— Magda, ce-i cu tine? Pari tot mai tristă în ultima vreme.

Am zâmbit forțat:

— E doar oboseala…

Dar Mirela nu s-a lăsat:

— Știi că poți vorbi cu mine oricând, da?

Atunci am simțit pentru prima dată că cineva chiar mă vede. Că nu sunt invizibilă.

Seara aceea a fost diferită. M-am uitat lung la Petru când a intrat pe ușă. Avea cearcăne adânci și privirea pierdută.

— Petru… dacă nu vorbim acum, cred că ne pierdem de tot.

A lăsat geanta jos și s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Și eu simt asta… Dar nu știu cum să reparăm.

Am stat mult timp în liniște. Apoi am început să vorbim. Despre frici, despre dorințe neîmplinite, despre cât de singuri ne simțim uneori chiar lângă omul iubit.

Nu s-a rezolvat totul peste noapte. Au urmat luni grele, certuri și împăcări. Am mers împreună la consiliere de cuplu — o rușine pentru mulți în orașul nostru mic din Moldova. Mama a aflat și m-a certat:

— Ce nevoie aveți voi de psiholog? O familie bună rezolvă totul acasă!

Dar eu știam că dacă nu încercăm altfel, ne vom pierde definitiv.

Ilinca a început să vorbească târziu, dar primul ei cuvânt a fost „mama”. Atunci am plâns amândoi de fericire și am simțit că poate mai avem o șansă.

Astăzi încă luptăm cu tăcerile noastre. Uneori ne rănim fără să vrem. Dar am învățat că dragostea nu moare dintr-o dată — ci se stinge încet atunci când nu mai avem curajul să spunem ce simțim.

Mă întreb adesea: câte familii trăiesc ca noi, fiecare cu zidurile lui invizibile? Oare câți dintre noi au curajul să spargă tăcerea înainte să fie prea târziu?