Rana care nu se închide niciodată: Povestea unei trădări

— Irina, trebuie să vorbim. Vocea lui Radu era stinsă, aproape străină. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi liniștesc tremurul. Era trecut de miezul nopții și liniștea casei noastre din Ploiești părea mai apăsătoare ca niciodată.

Nu știam atunci că acea noapte avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna. Dar poate că undeva, în adâncul sufletului, simțeam deja că ceva nu e în regulă. De câteva luni, Radu era absent, mereu obosit, mereu cu gândul în altă parte. Îmi spuneam că e stresul de la serviciu, că poate e doar o perioadă mai grea. Dar adevărul a ieșit la iveală într-un mod banal: un telefon uitat pe masă, o notificare luminoasă, două rânduri scurte — „Mi-e dor de tine. Când ne mai vedem?”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am citit mesajul de zeci de ori, încercând să găsesc o explicație. Poate era o glumă proastă? Poate era pentru altcineva? Dar nu, era clar: soțul meu mă înșela. Am simțit cum lumea mea se prăbușește.

— Cine e? am întrebat cu vocea gâtuită, arătându-i telefonul.

Radu a tăcut mult timp. Apoi a oftat adânc și a spus încet:

— E Simona. Colega mea de la birou. S-a întâmplat doar de câteva ori… Nu știu ce a fost în capul meu.

M-am ridicat brusc de la masă și am început să plâng. Nu țipam, nu-l acuzam, doar plângeam — pentru mine, pentru anii pierduți, pentru tot ce crezusem că avem împreună.

Au urmat zile și nopți de tăcere apăsătoare. Radu încerca să-mi vorbească, să mă convingă că totul a fost o greșeală, că mă iubește pe mine, că vrea să repare lucrurile. Dar eu nu puteam să-l privesc fără să-mi amintesc mesajul acela scurt și rece.

Mama mea a aflat repede. Într-un oraș mic ca al nostru, veștile circulă repede. A venit la mine cu plăcinte calde și sfaturi amare:

— Irina, bărbații sunt slabi. Toți greșesc. Dacă îl iubești, iartă-l. Gândește-te la copii.

Dar eu nu mai puteam să fiu aceeași. Mă uitam la fetița noastră, Ana, și mă întrebam dacă va simți vreodată cât de mult doare trădarea unui om drag.

Au trecut luni de zile în care am încercat să ne refacem viața. Am mers la terapie de cuplu, am vorbit ore întregi despre ce s-a întâmplat. Radu părea sincer, dar eu nu mai aveam încredere. Fiecare gest al lui mi se părea fals, fiecare zâmbet — forțat.

Într-o zi ploioasă de toamnă, la supermarket, am dat nas în nas cu Simona. Era cu un coș plin de cumpărături și un copil mic de mână. M-a privit lung, apoi s-a apropiat încet.

— Irina… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Știu că nu ai niciun motiv să mă asculți, dar vreau să-ți spun ceva.

Am vrut să plec, dar ceva m-a ținut pe loc.

— Nu a fost vina ta. Nici măcar a lui Radu pe deplin… Știu că sună ciudat, dar eram amândoi singuri în felul nostru. Eu divorțasem recent, el părea atât de pierdut… Nu vreau să mă justific. Doar… îmi pare rău.

Am simțit un val de furie și milă în același timp. Am vrut să-i spun că nu contează cât de singură era ea sau cât de pierdut era el — eu eram cea care avea să plătească prețul.

— Știi cum e să te trezești dimineața și să simți că nu mai ai aer? am întrebat-o printre dinți.

A dat din cap încet.

— Da… Și eu am pierdut totul când soțul meu m-a lăsat pentru alta.

Am rămas pe loc câteva secunde după ce a plecat. M-am uitat la rafturile pline și m-am întrebat dacă vreodată rana asta se va vindeca cu adevărat.

Seara i-am povestit lui Radu despre întâlnire. S-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală și vinovăție.

— Irina… Nu știu dacă vei putea vreodată să mă ierți. Dar te rog… hai să încercăm din nou.

Am tăcut mult timp înainte să-i răspund:

— Nu știu dacă pot. Nu știu dacă vreau să trăiesc mereu cu frica asta… Dar pentru Ana, o să încerc încă o dată.

Au trecut doi ani de atunci. Relația noastră s-a schimbat — nu mai e ca înainte, dar nici nu s-a destrămat complet. Am învățat să trăiesc cu rana asta care uneori doare mai tare decât oricând. Sunt zile când îl privesc pe Radu și simt din nou dragostea aceea veche; alteori îl văd ca pe un străin.

Uneori mă întreb: oare chiar putem ierta cu adevărat? Sau doar învățăm să trăim cu durerea? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?