Între dorința de a proteja și nevoia de libertate: Povestea mea și a fiicei mele, Ilinca

— Nu mai insista, mamă! Nu sunt copilul tău de jucărie! — vocea Ilincăi răsună în bucătăria mică, spartă de ecoul farfuriei trântite pe masă. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, dar încerc să-mi păstrez calmul. Îmi spun în gând că e doar o fază, că adolescența trece, dar în sufletul meu simt cum se rupe ceva de fiecare dată când mă respinge.

Ilinca a fost mereu un vulcan. De la cinci ani, când a refuzat să poarte rochia roz la serbare și a apărut în pantaloni scurți, până la liceu, când venea acasă cu note bune, dar cu ochii plini de revoltă. Tatăl ei, Sorin, încerca să fie mediatorul: „Las-o să-și trăiască viața, Maria. Nu poți controla totul.” Dar cum să nu vreau să o protejez? Cum să nu mă tem că lumea o va răni?

Când a venit vremea să aleagă facultatea, am încercat să o conving să rămână în București. „Ești prea tânără să pleci singură la Cluj”, i-am spus. „Nu vreau să te pierd.” Dar ea m-a privit cu acea privire încăpățânată pe care o știam atât de bine: „Nu mă pierzi, mamă. Doar mă lași să cresc.”

Au urmat luni de tăcere. Vorbeam rar la telefon, iar când o făceam, discuțiile erau scurte și reci. „Totul e bine”, repeta ea mecanic. Eu simțeam că nu e așa. Într-o seară, am sunat-o insistent. Mi-a răspuns abia după a cincea încercare:

— Ce vrei, mamă? Sunt ocupată.
— Ilinca, te rog… Nu am mai vorbit de mult. Ești bine?
— Da! Nu mai insista! Am viața mea aici!

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. Sorin m-a îmbrățișat fără cuvinte. Știa că nu pot dormi nopțile de grija ei.

Apoi a venit vestea care mi-a sfâșiat inima: Ilinca renunțase la facultate. Nu mi-a spus ea, ci am aflat de la o prietenă comună. Am sunat-o din nou:

— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că nu ai fi înțeles! Pentru tine contează doar ce vrei tu!
— Ilinca, eu doar vreau să fii bine…
— Nu mai vreau să aud! — și a închis.

Au trecut doi ani fără să ne vedem. Am încercat să-i scriu mesaje de Crăciun, de ziua ei, dar răspunsurile erau monosilabice sau inexistente. Mă simțeam vinovată: unde am greșit? Oare am sufocat-o cu grija mea? Sau poate nu am știut să-i arăt că dragostea mea nu e o colivie?

Într-o dimineață ploioasă de martie, am auzit soneria. Am deschis ușa și am văzut-o pe Ilinca: slabă, cu ochii roșii și valiza la picioare.

— Pot să intru? — vocea ei era abia o șoaptă.

Am dat din cap și am făcut loc. S-a prăbușit pe canapea și a început să plângă ca un copil. Am stat lângă ea fără să spun nimic. După câteva minute, mi-a spus printre suspine:

— Am greșit… Am crezut că pot singură… Dar m-am rătăcit.

Am simțit cum mi se rupe inima și cum se lipește la loc în același timp. Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Ești acasă acum.

Au urmat zile lungi în care am încercat să ne regăsim una pe cealaltă. Îmi povestea frânturi din viața ei: despre iubitul care a părăsit-o când avea cea mai mare nevoie de el, despre nopțile petrecute singură într-o garsonieră rece din Cluj, despre joburile prost plătite și prieteniile false.

— M-am încăpățânat să-ți demonstrez că pot fără tine… Dar nu știam cât doare singurătatea.

Am plâns împreună. I-am povestit și eu despre fricile mele, despre cât de mult mi-a lipsit și cât de greu mi-a fost să nu pot face nimic pentru ea.

Sorin venea seara acasă și ne privea cu ochii umezi:

— Fetele mele… Poate că fiecare are nevoie să cadă ca să se ridice mai puternic.

Într-o seară, stând la masa din bucătărie, Ilinca m-a întrebat:

— Crezi că mă vei putea ierta vreodată pentru tot ce ți-am spus?
— Nu trebuie să te iert pentru că ai vrut să fii liberă. Poate că eu ar trebui să-mi cer iertare că nu am știut cum să te las…

A zâmbit trist:

— Poate că dragostea e uneori prea grea pentru două inimi încăpățânate.

Acum încercăm să reconstruim ceea ce s-a rupt între noi. Nu e ușor — uneori încă ne certăm din nimicuri, alteori ne îmbrățișăm fără motiv. Dar știu că fiecare zi e o nouă șansă.

Mă întreb adesea: Oare cât de mult trebuie să lași copilul să greșească pentru a-l vedea fericit? Și cât din dragostea noastră devine povară atunci când vrem doar să-i protejăm?