După moartea lui Gheorghe: Povara apropierii

— Mamă, nu poți să rămâi singură. Nu după tot ce s-a întâmplat. Te rog, vino la noi! vocea Irinei răsuna în bucătăria prea mare, unde abia mai îndrăzneam să calc după moartea lui Gheorghe. Mă uitam la ea, la ochii ei umezi și la mâinile care frământau nervos marginea feței de masă. Nu știa că tăcerea asta, care mă înconjura ca o pătură grea, era tot ce mai aveam al meu.

Am trăit cu Gheorghe patruzeci și doi de ani. Am împărțit pâinea, grijile, bucuriile mici și marile tăceri. El era cel care stingea lumina seara și îmi spunea „Noapte bună, Marioara”. Acum, fiecare colț al casei era un ecou al trecutului. Mă trezeam noaptea și întindeam mâna spre partea lui de pat, doar ca să simt răceala cearșafului.

Irina a insistat. „Nu vreau să te știu singură aici. Știi cum e blocul nostru, ai avea companie, ai sta cu nepoții.” Am cedat, nu pentru că voiam, ci pentru că nu mai aveam putere să mă împotrivesc. În ziua mutării, am privit casa noastră ca pe un trup abandonat: mobila rămasă la locul ei, dar sufletul plecat odată cu Gheorghe.

La Irina acasă era mereu gălăgie. Nepoții alergau prin sufragerie, soțul ei, Doru, trântea ușa de la baie și bombănea despre serviciu. Mirosea a cafea și a mâncare gătită pe fugă. Am primit o cameră mică, cu o fereastră spre curtea blocului. Irina a încercat să-mi facă loc printre lucrurile lor: „Poți pune pozele cu tata aici, pe raft.” Am zâmbit forțat și am așezat fotografia lui Gheorghe lângă o vază cu flori artificiale.

În primele zile am încercat să fiu de folos: am spălat vasele, am dus gunoiul, am făcut supă pentru copii. Dar simțeam privirea lui Doru pe spatele meu când intra în bucătărie și găsea totul schimbat. Într-o seară l-am auzit șoptind: „Nu vreau să trăiesc ca la muzeu.”

Irina m-a găsit plângând în baie. „Mamă, ce s-a întâmplat?”
— Nimic, fată dragă. Mi-e doar dor de casă.
— O să te obișnuiești aici. Suntem familie.

Dar eu nu mă obișnuiam. Mă simțeam ca o piesă străină într-un puzzle deja complet. Copiii mă evitau; erau politicoși, dar distanți. Într-o zi am auzit-o pe Ana-Maria, nepoata cea mare:
— De când a venit bunica, nu mai pot vorbi la telefon în camera mea!

Am vrut să dispar. Seara aceea am petrecut-o privind pe geam la luminile blocurilor din jur. M-am întrebat dacă și alte mame bătrâne simt aceeași apăsare când devin „invitate” în casele propriilor copii.

Într-o duminică dimineața, Irina a venit cu o tavă de cafea.
— Mamă, știu că nu-ți e ușor. Dar nici nouă nu ne e simplu. Doru e stresat la serviciu, copiii au nevoie de spațiu… Poate ar trebui să ieși mai mult din casă? Să-ți faci prietene aici?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam prietene noi. Nu voiam altceva decât liniștea mea veche și prezența lui Gheorghe. Dar nu puteam spune asta fără să par nerecunoscătoare.

Am început să ies prin cartier. Mergeam încet printre blocuri gri și magazine second-hand. La piață am întâlnit-o pe doamna Stela, o vecină de vârsta mea care vindea verdeață.
— Ați venit la fată? m-a întrebat ea.
— Da… după ce a murit soțul meu.
— Și eu am rămas singură acum doi ani. E greu… Copiii cred că ne fac un bine, dar uneori simt că nu mai am loc niciunde.

Vorbele ei m-au lovit ca un adevăr rostit prea târziu. Nu eram singură în singurătatea mea.

Seara aceea am încercat să vorbesc cu Irina.
— Fată dragă… știu că vrei să-mi fie bine aici. Dar mi-e greu să mă simt acasă. Mi-e teamă că vă încurc.
Irina a oftat adânc:
— Mamă… nu e ușor nici pentru mine. Mă simt vinovată dacă te las singură și vinovată dacă văd că nu ești fericită aici.

Am plâns amândouă în tăcere. Pentru prima dată am simțit că nu sunt doar eu cea pierdută între lumi; și ea era prinsă între datoria față de mine și propria familie.

Au trecut luni până când am găsit un echilibru fragil: mergeam la piață cu doamna Stela, ajutam copiii la teme când aveau nevoie și încercam să nu intervin prea mult în viața lor. Dar dorul de casă și de Gheorghe nu s-a stins niciodată.

Uneori mă întreb dacă apropierea asta forțată nu ne-a îndepărtat mai mult decât ne-a unit. Poate că unele iubiri trebuie trăite în tăcere și unele singurătăți acceptate ca parte din viață.

Oare câte mame bătrâne se tem mai mult de apropiere decât de singurătate? Și câți copii cred că fac bine fără să știe cât doare această „grijă”?