„Nu am vrut niciodată să fiu o povară”: Povestea unei femei care a ales independența și a plătit prețul singurătății

— Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei scăldate în lumina rece a dimineții. Era iarnă, iar geamurile aburite ascundeau priveliștea blocului cenușiu din cartierul Titan. Fata mea, Mirela, mă privea cu ochii mari, încercând să-și ascundă lacrimile. — Mamă, nu ești o povară… doar că… poate ar fi mai bine să te muți la noi, să nu mai stai singură. M-am ridicat brusc de pe fotoliu, simțind cum inima îmi bate nebunește. — Nu! Am trăit toată viața după capul meu. Am crescut doi copii singură, am muncit douăzeci și opt de ani la fabrică, am făcut totul fără să cer ajutor. Nu încep acum să mă milogesc! Mirela a oftat și a ieșit din cameră. Am rămas singură, cu ecoul propriilor cuvinte răsunându-mi în urechi. Adevărul e că mereu am fost așa. Când eram tânără, lumea mă admira pentru forța mea. „Viorica e ca o stâncă”, ziceau vecinele. Soțul meu, Doru, a plecat când copiii erau mici. Nu l-am plâns prea mult. Am strâns din dinți și am mers mai departe. Dimineața mă trezeam la cinci, pregăteam pachete pentru copii, îi trimiteam la școală, apoi alergam la tramvaiul 19 spre fabrică. Seara făceam cumpărături, găteam, spălam, ajutam la teme. Nu aveam timp să mă gândesc la mine. Când copiii au crescut și au plecat fiecare la casele lor, m-am simțit pentru prima dată obosită. Dar m-am încăpățânat să nu le spun niciodată că mi-e greu. „Sunt bine”, le ziceam la telefon, chiar dacă mă durea spatele sau nu puteam dormi nopțile de griji. Acum, la 72 de ani, casa e prea mare și prea tăcută. Zilele trec una după alta, toate la fel. Mă uit pe geam cum ninge peste blocuri și mă gândesc la anii când casa era plină de râsete și pași mici alergând pe holuri. Într-o seară, am primit un telefon de la fiul meu, Lucian. — Mamă, ce faci? — Bine, dragule, citesc o carte. — Să nu uiți să-ți iei pastilele! — Nu uit niciodată! am mințit eu, deși uneori chiar uitam. — Poate vinem duminică pe la tine… dacă nu avem treabă cu copiii. Am închis telefonul și am simțit un gol în stomac. Mi-am dat seama că nu voiam să fiu o povară pentru ei, dar nici nu voiam să fiu uitată. Într-o zi friguroasă de februarie, am alunecat pe scări când coboram să iau pâine. M-am ridicat greu și am simțit o durere ascuțită în șold. Am ajuns acasă abia târându-mă și m-am prăbușit pe pat. Am stat acolo ore întregi, ascultând liniștea apăsătoare a apartamentului. N-am sunat pe nimeni. Nu voiam să-i deranjez. A doua zi dimineață, Mirela a venit neanunțată. M-a găsit palidă și cu ochii roșii de durere. — Mamă! De ce nu m-ai sunat? — Nu e nimic grav… doar am alunecat puțin… — Trebuie să mergem la doctor! M-a dus cu forța la spital. Aveam o fractură ușoară la șold și doctorul mi-a spus că trebuie să stau liniștită câteva săptămâni. Mirela a insistat să mă duc acasă la ea până mă fac bine. Am acceptat cu jumătate de gură, rușinată că nu mai pot singură. La ea acasă era gălăgie: nepoții alergau prin sufragerie, ginerele râdea tare la televizor, iar mirosul de ciorbă proaspătă umplea aerul. La început m-am simțit stingheră; nu voiam să incomodez pe nimeni. Dar într-o seară, când nepotul cel mic a venit lângă mine cu o carte și mi-a cerut să-i citesc, am simțit cum mi se încălzește sufletul. — Bunico, tu ai avut vreodată frică? m-a întrebat el cu ochii mari. — Da… am avut… dar n-am recunoscut niciodată până acum… După câteva săptămâni m-am întors acasă. Mirela venea mai des pe la mine, iar Lucian mă suna aproape zilnic. Dar tot singură eram majoritatea timpului. Și tot mai des mă întrebam dacă nu cumva mândria mea m-a costat prea mult. Într-o seară am deschis televizorul doar ca să aud voci prin casă și am început să plâng fără motiv anume. Mi-am dat seama că nu e rușine să ai nevoie de ceilalți; rușinea e să te minți că poți mereu singur. Acum stau la fereastră și privesc cum se lasă seara peste blocuri. Mă gândesc: oare câți dintre noi alegem singurătatea din orgoliu? Oare cât de greu ne este să spunem „am nevoie de tine”? Poate dacă aș fi spus asta mai devreme… lucrurile ar fi fost altfel.