După 40 de ani: Întâlnirea care mi-a răscolit sufletul

— Nu pot să cred că ești tu, Lucian… am șoptit, cu inima bătându-mi nebunește, în timp ce încercam să-mi ascund mâinile tremurânde sub masă. Era o după-amiază cenușie de noiembrie, iar cafeneaua din centrul Ploieștiului era aproape goală. El stătea în fața mea, cu părul încărunțit și ochii aceia albaștri care cândva mă făceau să uit să respir. Dar acum, privirea lui era străină, ca și cum între noi s-ar fi așternut un ocean de tăceri și ani pierduți.

— Ana… nu știu ce să spun, a murmurat el, evitându-mi ochii. Vocea îi era mai gravă, dar încă avea acea undă de ironie care mă făcuse să-l iubesc nebunește când aveam șaptesprezece ani.

Am simțit cum mă năpădesc amintirile: serile în care fugeam pe ascuns din casă doar ca să-l văd cântând la chitară în parcul din fața liceului, bilețelele scrise cu pixul pe colțuri de caiet, promisiunile șoptite la ureche că „noi doi vom fi mereu împreună”. Dar viața nu ține cont de jurămintele adolescenților. Tata a aflat de noi și a făcut tot ce i-a stat în putință să ne despartă. „Nu e băiat pentru tine, Ana! O să-ți frângă inima!” îmi repeta seară de seară, iar eu plângeam în pernă, convinsă că nimeni nu mă înțelege.

Lucian era rebelul orașului: mereu cu o glumă pe buze, mereu gata să sfideze regulile. Eu eram fata silitoare, cu note bune și vise cuminți. Când tata m-a amenințat că nu mă lasă la facultate dacă nu-l părăsesc pe Lucian, am cedat. Am rupt-o cu el într-o scrisoare scurtă, plină de lacrimi și minciuni: „Nu te mai iubesc. E mai bine așa.” Nu i-am spus niciodată cât m-a durut. Nici că am plâns luni întregi după el.

Anii au trecut. M-am măritat cu Mihai, un bărbat bun, liniștit, care m-a iubit fără să mă întrebe niciodată dacă inima mea e întreagă. Am avut doi copii minunați, o casă frumoasă și o viață ordonată. Dar uneori, noaptea târziu, când Mihai dormea lângă mine, mă întrebam cum ar fi fost dacă aș fi avut curajul să lupt pentru Lucian.

Acum, după patruzeci de ani, stăteam față în față cu el. Între timp, el plecase din țară, muncise prin Italia și Spania, divorțase de două ori și se întorsese acasă doar pentru că mama lui era bolnavă. Avea riduri adânci pe frunte și mâini muncite, dar zâmbetul îi era același.

— Ți-ai găsit fericirea? m-a întrebat brusc.

Am ezitat. Cum să-i spun că fericirea mea fusese mereu un compromis între ce voiam și ce trebuia?

— Am avut o viață bună… Am copii mari acum. Soțul meu e un om minunat.

A zâmbit amar.

— Și totuși ai venit la întâlnirea asta.

Mi-am mușcat buza. Da, venisem. Pentru că primisem un mesaj pe Facebook de la el: „Ana, sunt în oraș. Mi-ar plăcea să te văd.” Și nu putusem să refuz.

— Tu? Cum ai fost?

A oftat adânc.

— Am alergat după iluzii. Am crezut că pot fugi de trecut, dar adevărul e că niciodată nu mi-am găsit locul nicăieri. Poate pentru că o parte din mine a rămas aici… cu tine.

Am simțit un nod în gât. M-am uitat la mâinile mele — aveam verighetă pe deget și riduri pe piele. Eram două persoane adulte, cu vieți trăite separat, dar cu o rană comună care nu se vindecase niciodată.

— De ce ai plecat fără să-mi spui nimic? l-am întrebat cu voce joasă.

— Pentru că nu mai aveam pentru cine să rămân. Scrisoarea ta m-a terminat. Am crezut că m-ai uitat… că n-ai simțit nimic.

Mi-au dat lacrimile. Cât de mult rău poate face o minciună spusă din frică?

— N-am încetat niciodată să-mi amintesc de tine… Dar am fost lașă. Tata… familia… totul părea mai important decât ceea ce simțeam eu.

A dat din cap trist.

— Și eu am fost laș. Poate dacă aș fi luptat mai mult…

Am tăcut amândoi o vreme. În jurul nostru, lumea mergea mai departe: chelnerița aducea cafele altor clienți, afară ploua mărunt peste trotuarele ude.

— Ce facem acum? a întrebat el încet.

M-am uitat la el și am știut că nu există răspunsuri simple. Nu puteam da timpul înapoi. Nu puteam șterge deceniile trăite separat sau familiile pe care le construisem fiecare dintre noi.

— Ne iertăm… și mergem mai departe. Poate ne vedem din când în când la o cafea. Poate doar ne amintim unul de celălalt când plouă așa ca azi…

A zâmbit trist și mi-a strâns mâna peste masă.

— Îmi pare rău pentru tot ce n-am fost împreună.

— Și mie…

Când am ieșit din cafenea, aerul rece mi-a tăiat obrajii. M-am uitat la Lucian cum se îndepărtează pe trotuar și am simțit o liniște ciudată — ca și cum o parte din mine fusese eliberată după atâția ani de tăcere.

Acum mă întreb: câți dintre noi trăim cu regrete ascunse? Câte iubiri pierdute ne urmăresc toată viața? Oare e vreodată prea târziu să ne împăcăm cu trecutul?