Împrumuturi fără sfârșit: Povara banilor în familie

— Nu mai pot, Sorine! Nu mai pot să trăiesc cu sentimentul ăsta de vinovăție și neputință! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la soțul meu care încerca să evite privirea mea.

Era deja a treia lună de când îi împrumutasem mamei lui Sorin suma aceea mare, bani pe care îi strânsesem cu greu, leu cu leu, din economiile noastre pentru avansul la apartament. Totul începuse într-o seară ploioasă de martie, când doamna Mariana a venit la noi cu ochii roșii și vocea stinsă.

— Maria, Sorin, nu știu cum să vă spun… Am ajuns într-o situație disperată. Dacă nu plătesc datoria la bancă până vineri, îmi iau casa.

Am simțit cum mi se strânge inima. Știam că nu are pe nimeni altcineva. Sorin s-a uitat la mine cu acea privire rugătoare pe care o avea doar când era vorba de mama lui.

— Putem să o ajutăm, Maria? Te rog…

Am ezitat. Banii aceia erau visul nostru. Dar cum să refuzi o mamă? Am acceptat, cu promisiunea fermă că ne va returna suma în două luni. Am semnat chiar și un contract scris, ca să fie totul clar. Dar două luni s-au făcut trei, apoi patru, iar banii nu mai veneau.

La început, doamna Mariana ne suna aproape zilnic să ne mulțumească și să-și ceară scuze că întârzie. Apoi telefoanele s-au rărit. Când o sunam eu, răspundea scurt sau găsea scuze: „Sunt la farmacie”, „Nu pot vorbi acum”, „Săptămâna viitoare sigur vă dau ceva”.

Între timp, eu și Sorin am început să ne certăm din ce în ce mai des. El încerca să o apere:

— E mama, Maria! Nu vezi că nu are de unde? Ce vrei să fac?

— Vreau să văd că te implici! Să-i spui clar că avem nevoie de bani! Nu pot duce singură toată presiunea asta!

Într-o seară, după o discuție aprinsă, Sorin a plecat nervos la mama lui. S-a întors târziu, abătut.

— Ce-a zis? am întrebat eu cu speranță.

— Că face tot posibilul… Dar nu are acum. A zis că poate luna viitoare.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu era doar despre bani. Era despre promisiuni, despre încredere, despre faptul că simțeam că nu mai contez nici pentru el, nici pentru familia lui. Începusem să mă simt ca un străin în propria casă.

Într-o zi, am primit un mesaj de la fratele meu: „Maria, ai nevoie de ceva? Te simt abătută.”

I-am povestit totul. El mi-a spus direct:

— Ai făcut o greșeală. În familie nu se împrumută bani fără garanții reale. Oamenii uită repede când primesc ajutor.

M-am simțit rușinată și furioasă în același timp. Cum puteam să cred că familia soțului meu va fi altfel?

Timpul trecea și presiunea creștea. Ratele la bancă pentru apartament se apropiau și noi nu aveam avansul complet. Într-o seară, după ce am făcut calculele și am văzut că nu ne mai încadrăm la credit, am izbucnit în plâns.

Sorin a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— Îmi pare rău… N-am știut că o să ajungem aici.

— N-ai știut sau n-ai vrut să vezi? i-am răspuns printre lacrimi.

A doua zi am decis să merg personal la doamna Mariana. Am sunat la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis cu fața obosită și ochii triști.

— Maria… știu de ce ai venit. Dar nu am cum acum…

— Doamnă Mariana, vă rog… Nu mai e vorba doar de bani. E vorba de noi, de familia noastră. Ne-ați promis ceva și nu v-ați ținut de cuvânt. Eu nu mai pot așa…

A tăcut mult timp. Apoi a început să plângă.

— Știu că v-am dezamăgit… Dar dacă nu vă ceream ajutorul atunci, rămâneam pe drumuri. N-am vrut să vă stric planurile…

Am plecat de acolo cu sufletul și mai greu. Pe drum spre casă m-am întrebat dacă nu cumva vina e a mea — că am acceptat prea ușor, că am crezut prea mult în promisiuni.

În următoarele săptămâni, relația dintre mine și Sorin s-a răcit tot mai mult. El era prins între mine și mama lui, iar eu mă simțeam tot mai singură. Prietenii mă întrebau ce se întâmplă cu noi; evitam subiectul sau mințeam că suntem doar stresați cu munca.

Într-o seară, după o ceartă urâtă, Sorin a spus ceva ce m-a durut enorm:

— Dacă nu poți accepta situația asta, poate ar trebui să ne gândim serios dacă mai are rost…

Am simțit că mi se prăbușește lumea. Pentru prima dată m-am întrebat dacă dragostea noastră poate supraviețui presiunii banilor și a familiei extinse.

Au trecut luni până când doamna Mariana a reușit să ne dea o parte din bani — dar relațiile dintre noi nu au mai fost niciodată la fel. Încrederea era șubredă, iar resentimentele mocneau sub suprafață.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: merită oare să sacrifici liniștea familiei pentru obligațiile față de rude? Unde tragi linia între ajutor și auto-distrugere? Poate cineva să-mi spună dacă există o cale corectă când vine vorba de bani și familie?