După moartea lui Victor: Povara datoriilor și mâna întinsă din umbră
— Nu pot să cred că ai făcut asta, Victor! — am șoptit printre dinți, cu ochii înroșiți de plâns, în timp ce preotul rostea ultimele rugăciuni. Pământul rece lovea sicriul cu un sunet sec, iar fiecare lovitură părea să-mi sfarme inima. În jurul meu, rudele murmurau cuvinte de alinare, dar eu nu le auzeam. Eram singură, mai singură ca niciodată.
Victor fusese totul pentru mine. Aproape patruzeci de ani împreună, două fete mari, o casă mică la marginea Ploieștiului și o viață pe care o credeam simplă și liniștită. Dar moartea lui a deschis o cutie a Pandorei pe care nici nu bănuiam că o avem în casă.
La două zile după înmormântare, când încă nu-mi revenisem din șoc, a sunat cineva la ușă. Era domnul Dinu, contabilul firmei la care lucrase Victor. Avea o mapă groasă sub braț și o privire apăsătoare.
— Doamnă Maria, trebuie să vorbim. E urgent.
L-am poftit în sufragerie, unde încă mirosea a colivă și a lumânări stinse. A deschis mapa și mi-a arătat hârtii peste hârtii: contracte de credit, bilete la ordin, datorii la bănci și la prieteni. Suma totală era amețitoare: peste 80.000 de euro.
— Nu se poate… — am bâiguit. — Victor nu mi-a spus niciodată nimic!
— Știu că e greu, dar trebuie să găsim o soluție. Băncile deja au început să sune.
În zilele următoare, telefoanele nu au mai contenit. Amenințări voalate, scrisori cu antet de executor judecătoresc, vecini care mă priveau pe sub sprâncene. Fetele mele, Ioana și Camelia, erau la rândul lor șocate. Ioana m-a întrebat într-o seară:
— Mamă, tu chiar nu știai nimic?
— Nu… — am răspuns printre lacrimi. — Nu mi-a spus niciodată. Poate a vrut să mă protejeze… sau poate i-a fost rușine.
Camelia s-a închis în camera ei și nu a mai vorbit cu mine două zile. Simțeam că pierd tot: soțul, casa, copiii și demnitatea.
Am încercat să vând bijuteriile de familie, dar nu am obținut decât câteva sute de lei. Am mers la bancă să cer o reeșalonare a creditelor, dar funcționara m-a privit cu milă și mi-a spus că nu se poate face nimic fără venituri stabile.
Într-o dimineață friguroasă de aprilie, când mă pregăteam să merg la cimitir cu flori proaspete pentru Victor, am găsit un plic sub ușă. Era scris cu litere mari: „Pentru Maria”. Înăuntru era o sumă considerabilă de bani și un bilet: „Nu ești singură. Ai încredere.”
Am crezut că e o glumă proastă sau vreo încercare de șantaj. Am întrebat vecinii dacă au văzut ceva, dar nimeni nu știa nimic. Am pus banii deoparte și am continuat să mă zbat cu datoriile.
După câteva zile, am primit un alt plic. De data asta era doar un bilet: „Vorbește cu Elena.”
Elena era sora lui Victor, cu care nu mai vorbisem de ani buni din cauza unei certe vechi legate de moștenirea părinților lor. Mândria mea mă împiedicase mereu să fac primul pas spre împăcare.
Am stat o noapte întreagă pe gânduri. Dimineața am luat telefonul tremurând și am format numărul Elenei.
— Maria? — vocea ei era surprinsă și puțin rece.
— Elena… trebuie să vorbim. E despre Victor… și despre mine.
Ne-am întâlnit la o cafenea micuță din centru. Am plâns amândouă când ne-am văzut. I-am povestit totul: datoriile, plicurile misterioase, disperarea mea.
Elena m-a privit lung și apoi a spus:
— Știam că Victor are probleme… Mi-a cerut ajutorul acum câteva luni, dar nu a vrut să-ți spun nimic ca să nu te îngrijorezi. Eu ți-am lăsat banii sub ușă. Și tot eu am vorbit cu avocatul familiei să vedem cum te putem ajuta legal.
Am izbucnit în plâns. Toată mândria mea s-a topit într-o clipă.
— De ce ai făcut asta pentru mine? După tot ce s-a întâmplat între noi…
— Pentru că suntem familie, Maria. Și pentru că știu cât ai suferit lângă el.
Cu ajutorul Elenei și al avocatului ei am reușit să negociez cu băncile și să evit executarea silită a casei. Fetele mele au început să mă privească din nou cu încredere și chiar Camelia a venit într-o zi la mine și m-a îmbrățișat fără să spună nimic.
Au trecut luni grele până când am reușit să respir din nou fără frică. Am rămas cu datorii mai mici și cu multe regrete, dar și cu o lecție dureroasă despre cât de puțin ne cunoaștem uneori cei dragi.
Acum, când privesc spre trecut, mă întreb adesea: oare câte familii trăiesc aceeași dramă în tăcere? Câte secrete ascundem unii de alții din rușine sau din dorința de a-i proteja pe cei dragi? Poate că ar trebui să avem mai mult curaj să cerem ajutor înainte ca totul să fie prea târziu…