Între două inimi: Povestea unei mame care nu știe să iubească la fel

— Mamă, vreau să-ți spun ceva, dar te rog să nu te superi, mi-a spus Vlad într-o seară de noiembrie, când ploaia bătea în geamuri ca niște degete nervoase. Avea ochii roșii, iar vocea îi tremura. Am simțit un nod în gât, ca atunci când știi că urmează să-ți pierzi ceva drag.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

— M-am căsătorit cu Irina. Și… are un copil. Pe Daria. Are șase ani.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Nu pentru că Vlad se căsătorise fără să-mi spună, ci pentru că urma să împartă viața cu cineva care venea cu un trecut. Un copil care nu era sângele nostru. Am tăcut mult timp, iar el a plecat fără să mai spună nimic. În acea noapte, am plâns până dimineața.

Zilele ce au urmat au fost pline de tăceri apăsătoare. Soțul meu, Ion, încerca să mă liniștească:

— Lasă-i, femeie, să fie fericiți! Ce dacă are copil? Vlad e băiat mare.

Dar eu nu puteam. Mă simțeam trădată. Îmi imaginam cum Daria îi va spune „tati” fiului meu și cum sângele meu se va amesteca cu al altcuiva. Mă durea gândul că nepoții mei nu vor fi doar ai mei.

Prima dată când i-am vizitat, Irina m-a întâmpinat cu un zâmbet cald:

— Bună ziua, doamnă Maria! Intrați, vă rog!

Daria s-a ascuns după fusta ei. Era o fetiță slabă, cu ochii mari și speriați. Vlad a venit spre mine cu brațele deschise:

— Mamă, uite-o pe Daria! Vrei să-i dai un pupic?

Am zâmbit forțat și am atins-o ușor pe cap. Nu am putut mai mult. În mintea mea era doar Ana, nepoata mea adevărată, pe care Irina o născuse la câteva luni după nuntă. Pe Ana o iubeam din prima clipă. O țineam la piept și simțeam că e parte din mine.

Dar cu Daria… totul era altfel. Oricât încercam să mă apropii de ea, ceva mă oprea. Odată, la ziua Dariei, Vlad m-a rugat să-i cumpăr o păpușă.

— Mamă, știu că nu e sângele tău, dar pentru mine contează mult. E copilul soției mele.

Am cumpărat păpușa, dar când am ajuns la petrecere și am văzut-o pe Daria alergând spre mine cu brațele deschise, am simțit un gol în stomac. I-am dat cadoul și am fugit la bucătărie să mă prefac că ajut la tăiatul tortului.

Irina a venit după mine:

— Doamnă Maria, știu că nu e ușor pentru dumneavoastră. Dar Daria nu are pe nimeni altcineva. Tatăl ei a plecat în Italia și nu mai știm nimic de el.

Am privit-o lung. Era sinceră. Dar eu nu puteam trece peste zidul din sufletul meu.

Cu timpul, Vlad a început să mă viziteze mai rar. Îmi spunea mereu că are treabă sau că fetele sunt răcite. Simțeam cum îl pierd încet-încet. Într-o zi, l-am sunat plângând:

— Vlad, ce se întâmplă? De ce nu mai vii?

— Mamă… nu vreau să te supăr, dar Daria simte că nu o iubești. Și Irina suferă. Nu pot să vin mereu doar cu Ana la tine. Suntem o familie acum.

M-a durut mai tare decât orice. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu eram problema. Dacă nu cumva dragostea mea era prea egoistă.

Într-o duminică, am decis să merg la ei fără să anunț. Când am intrat pe ușă, Daria stătea pe covor și desena o inimioară mare cu trei persoane în ea: ea, Irina și Vlad.

— Unde e bunica? am întrebat-o.

S-a uitat la mine cu ochii ei mari:

— Bunica nu mă iubește… a șoptit.

Atunci am simțit cum mi se rupe sufletul. Am îngenuncheat lângă ea și am luat-o în brațe pentru prima dată cu adevărat.

— Iartă-mă, Daria! Nu știu să fiu bunică pentru tine încă… dar vreau să încerc!

A plâns în brațele mele și m-am simțit eliberată pentru prima dată după mult timp.

De atunci, încerc în fiecare zi să fiu mai bună. Să iubesc fără să pun condiții sau să fac diferențe. Dar uneori încă mă lupt cu mine însămi. Mă întreb dacă ceilalți ar fi făcut la fel ca mine sau dacă eu sunt cea care greșește.

Poate că iubirea adevărată nu ține cont de sânge sau de trecuturi complicate. Poate că familia se construiește din răbdare și iertare.

Oare voi reuși vreodată să iubesc la fel? Sau rănile trecutului vor rămâne mereu între noi?