Întoarcerea Martei: Între Rușine și Adevăr

— Ce-ai pățit, Marto? De ce ai venit la ora asta? Vocea mamei răsuna în holul mic, cu ecoul unei griji vechi, dar și cu o urmă de reproș. Tremuram toată, cu geaca udă lipită de umeri și valiza trântită la picioare. Nu știam ce să spun. Nu voiam să spun nimic. M-am uitat la tata, care stătea în capătul coridorului, cu mâinile încrucișate pe piept și privirea aceea tăioasă care mă făcea să mă simt din nou adolescentă.

— Am nevoie să stau aici o vreme, am șoptit, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

Mama a venit lângă mine și m-a luat în brațe. Mirosul ei de detergent și ceapă prăjită m-a lovit ca un val de amintiri. Am izbucnit în plâns, fără să mai pot opri nimic. Tata a oftat adânc.

— Ce s-a întâmplat cu Radu? a întrebat el, fără să-și schimbe tonul.

Am tăcut. Cum să le spun că soțul meu, omul pe care îl crezuseră „băiat bun”, mă trădase cu o colegă de serviciu? Cum să le spun că nu era prima dată când îl bănuiam, dar acum aveam dovada clară: mesajele găsite pe telefonul lui, promisiuni dulci și minciuni amare?

M-am refugiat în camera mea de fată, aceeași de când eram la liceu. Pereții încă aveau posterele vechi cu trupe românești și rafturile pline de cărți necitite. M-am prăbușit pe pat și am plâns până am adormit. În vis, Radu mă striga, iar eu fugeam printr-o pădure întunecată, cu ceva greu în brațe — copilul nostru nenăscut.

Dimineața, mama a intrat cu o cană de ceai.

— Marta, trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat. Nu poți să te ascunzi aici la nesfârșit.

Am dat din cap că nu pot vorbi. Mi-era rușine. Mi-era frică. Și mai era ceva: eram însărcinată din nou. Nici nu apucasem să-i spun lui Radu. Nici nu știam dacă vreau să-i spun.

Seara, la masă, tata a început:

— O femeie trebuie să știe să-și țină familia unită. Nu e ușor, dar nici fuga nu e o soluție.

— Las-o, Gheorghe! a sărit mama. Nu vezi că suferă?

— Suferim toți! Să nu crezi că nouă ne e ușor să ne vedem fata așa!

Am simțit cum mă sufoc între ei. Am lăsat furculița jos și am ieșit pe balcon. Aerul rece mi-a tăiat obrajii. Am pus mâna pe burtă, instinctiv. Oare ce fel de mamă eram eu? Una care fuge? Una care minte?

A doua zi, sora mea mai mică, Ioana, a venit pe la noi. A intrat direct în camera mea și s-a trântit pe pat.

— Ai aflat mama că ești însărcinată?

Am tresărit.

— De unde știi?

— Te cunosc prea bine. Și ai vărsat ieri la baie… plus că ai ochii umflați de plâns.

M-am uitat la ea ca la un judecător nemilos.

— Nu i-am spus nimic. Nici nu știu dacă vreau copilul ăsta… Nu știu nimic!

Ioana m-a luat de mână.

— Marta, trebuie să decizi pentru tine. Nu pentru Radu, nu pentru mama sau tata. Pentru tine și pentru copilul tău.

Cuvintele ei au rămas cu mine toată ziua. M-am gândit la toate momentele în care am pus fericirea altora înaintea mea: când am renunțat la facultatea din București ca să rămân aproape de Radu; când am acceptat jobul prost plătit doar ca să avem bani pentru avansul la apartament; când am tăcut de fiecare dată când el venea târziu acasă și mirosea a parfum străin.

În a treia zi, Radu m-a sunat. Am văzut numărul lui pe ecran și mi s-a făcut rău instantaneu. Am răspuns totuși.

— Marta, te rog… Hai acasă! Putem vorbi ca doi oameni mari?

— Despre ce? Despre minciunile tale?

A tăcut o clipă.

— Îmi pare rău… Am greșit. Dar nu vreau să te pierd.

— Prea târziu!

Am închis și am aruncat telefonul pe pat. M-am prăbușit pe podea și am plâns iar. Mama a intrat fără să bată.

— Marta… E ceva ce nu-mi spui?

Am dat din cap că da.

— Sunt însărcinată…

Mama s-a așezat lângă mine și m-a strâns tare la piept.

— O să fie bine, fată dragă. O să fim lângă tine orice ai decide.

Tata a aflat mai târziu, de la mama. A venit la mine în cameră seara târziu.

— Nu mi-am imaginat că o să treci prin așa ceva… Dar ești fata mea și n-o să te las singură.

În zilele următoare, telefoanele au sunat mereu: rude curioase, vecini bârfitori, prietene care voiau detalii picante. M-am simțit ca un animal hăituit. Ieșeam doar noaptea pe balcon sau dimineața devreme prin grădină.

Într-o seară, Ioana m-a întrebat:

— Ce vei face?

Am privit spre fereastră. Luminile orașului păreau niște licurici triști.

— Nu știu încă… Dar știu că nu mai pot trăi mințind sau fugind de mine însămi.

Poate că nu există răspunsuri simple când viața te pune la zid. Poate că uneori curajul nu înseamnă să te întorci acolo unde ai fost rănit, ci să-ți construiești un drum nou — chiar dacă toți din jur te judecă sau nu te înțeleg.

Oare câți dintre noi alegem adevărul chiar dacă doare? Sau preferăm confortul unei minciuni care ne macină încet? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?