Cândva am visat să cânt pe scenă. Astăzi, nepoata mea nici nu știe că am avut un vis.

— Bunico, de ce nu vii niciodată la serbările mele? mă întreabă Mara, cu ochii ei mari și sinceri, în timp ce-și aranjează cu grijă rochița roz.

Înghit în sec și mă uit pe fereastră, la ploaia care lovește geamul blocului nostru vechi din Pantelimon. Nu-i pot spune adevărul. Nu încă. Mara nu știe că atunci când o aud cântând „Un elefant se legăna”, inima mea se rupe în două: o dată de bucurie, o dată de dor.

Când eram de vârsta ei, tot ce-mi doream era să cânt. Tata lucra la uzină, mama era vânzătoare la alimentara. În fiecare seară, după ce se stingea lumina pe scară, mă strecuram în holul mic, mă urcam pe scaun și cântam în fața oglinzii. Peria de păr era microfonul meu, iar reflexia din sticlă era publicul care mă aplauda. Visam la scena mare a Casei de Cultură din cartier, la aplauze adevărate, la lumini orbitoare.

— Ce faci acolo, Ilinca? mă certa mama când mă prindea. Nu vezi că vecinii vor liniște? O să râdă lumea de noi!

Dar eu nu mă opream. Cântam încet, cu șoapte, până adormeam cu capul pe perna tare și visam că sunt vedetă.

Anii au trecut. La liceu am cunoscut-o pe Adina, colega de bancă. Ea m-a convins să mergem la preselecția pentru corul școlii.

— Hai, Ilinca! Ai voce frumoasă! Poate ne remarcă cineva!

Am mers împreună, tremurând de emoție. Dirijorul ne-a ascultat și m-a ales solistă pentru „Ciobănaș cu 300 de oi”. A fost prima dată când am cântat pe o scenă adevărată. M-au aplaudat părinții colegilor, profesori și chiar tata, care venise pe furiș.

— Să nu-ți bagi prostii în cap! mi-a spus acasă. Muzica nu ține de foame. Să te gândești la viitor!

Am tăcut. Am continuat să cânt doar la cor și doar când nu mă vedea nimeni.

După liceu, tata s-a îmbolnăvit. Mama a început să lucreze în două schimburi. Eu am renunțat la facultate ca să am grijă de ei și m-am angajat ca vânzătoare la același magazin unde lucra mama.

— Ilinca, tu ești fata mea bună! spunea mama seara, când îi masam picioarele umflate.

Dar eu simțeam cum visul meu se stinge încet. Cântam doar când eram singură în casă sau când mergeam cu sacoșa la piață și fredonam printre tarabe.

L-am cunoscut pe Viorel într-o zi ploioasă de noiembrie. A intrat în magazin ud leoarcă și mi-a zâmbit larg.

— Aveți bomboane cu vișine? m-a întrebat.

Aveam. I-am dat o pungă și mi-a spus:

— Am auzit că ai voce frumoasă. Nu vrei să vii la repetițiile noastre? Avem o trupă mică la Casa de Cultură.

Inima mi-a tresărit. Am mers la repetiții și am cântat „Lie, ciocârlie” până mi-au dat lacrimile. Viorel m-a privit altfel decât ceilalți băieți din cartier. M-a ascultat cu răbdare și m-a încurajat.

— Ilinca, tu poți mai mult! Trebuie doar să ai curaj!

Am început să visez din nou. Seara, după muncă, mergeam la repetiții. Am avut chiar și un mic concert în sala Casei de Cultură. Mama a venit pe ascuns și a plâns în rândul doi.

Dar viața nu iartă visătorii. Tata s-a stins într-o iarnă grea. Mama s-a îmbolnăvit curând după aceea. Viorel a rămas lângă mine, dar trupa s-a destrămat: unul a plecat în Italia, altul s-a însurat și n-a mai avut timp de muzică.

Am rămas doar eu cu Viorel și cu grijile zilnice: facturi, cozi la pâine, lipsuri peste lipsuri.

— Ilinca, hai să facem un copil! mi-a spus el într-o seară.

Am acceptat fără să mă gândesc prea mult. Poate că un copil avea să-mi aducă bucuria pe care muzica nu mi-o mai putea da.

Așa a apărut Radu, băiatul nostru. Era vesel și plin de energie. Îl legănam seara și-i cântam cântece vechi: „Puiuleț cu pene crețe”, „Somnoroase păsărele”.

Anii au trecut repede. Radu a crescut și a plecat la facultate la Cluj. Eu am rămas singură cu Viorel într-un apartament tot mai tăcut.

— Ilinca, tu nu mai cânți deloc… mi-a spus el într-o zi.

— Nu mai am pentru cine…

Apoi au venit anii grei: Viorel s-a îmbolnăvit de inimă. L-am îngrijit cum am putut până într-o zi când n-a mai fost.

Acum sunt bătrână. Radu vine rar acasă; are serviciu mult și o familie frumoasă. Mara e lumina ochilor mei. Dar ea nu știe nimic despre visul meu pierdut.

Într-o zi, Mara m-a prins fredonând încet în bucătărie.

— Bunico, tu știi să cânți?

Am zâmbit trist:

— Un pic… când eram tânără.

— Atunci vino la serbare! Să vezi cum cânt și eu!

Poate că e timpul să-i spun povestea mea. Poate că nu e prea târziu să-mi recuperez o parte din sufletul pierdut.

Mă uit pe fereastră la ploaia care s-a oprit și mă întreb: Oare cât din noi rămâne ascuns sub tăcere? Dacă nu ne spunem povestea celor dragi, cine suntem cu adevărat?