Cândva am visat să cânt pe scenă. Acum, nepoata mea nici nu știe că am avut o voce.

— Bunico, de ce nu vii să te joci cu mine? vocea Mariei mă smulge din gânduri. Îi zâmbesc, dar zâmbetul meu e doar o umbră a celui pe care îl aveam cândva. Mă uit la ea cum dansează stângaci prin sufragerie, cu părul prins într-o coadă rebelă și cu ochii mari, curioși. Nu știe nimic despre mine, despre cine am fost înainte să devin doar „bunica”.

Când eram de vârsta ei, blocul nostru de pe strada Lizeanu era universul meu. Mama lucra la fabrica de confecții, tata era șofer pe autobuz. Seara, când se întorceau obosiți, eu mă strecuram în hol, mă urcam pe un scaun și cântam în fața oglinzii. O perie de păr era microfonul meu, iar reflexia din sticlă era publicul care mă aplauda. În acele clipe, nu exista nimic imposibil. Visam să ajung pe scenă, să cânt la televizor, să port rochii lungi și să simt lumina reflectoarelor pe față.

— Ce tot faci acolo? mă certa mama când mă prindea. „Lasă prostiile și fă-ți temele!”

Dar eu nu mă lăsam. La școală, profesoara de muzică, doamna Popescu, m-a remarcat la serbarea de Crăciun. M-a chemat după oră.

— Irina, ai voce frumoasă. Ai vrea să cânți solo la următorul spectacol?

Inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să leșin. Am spus „da” fără să clipesc. A fost prima dată când cineva mi-a recunoscut talentul.

Tata a venit la spectacol. M-a privit din sală cu ochii umeziți. După aceea, mi-a spus:

— Să nu-ți fie frică niciodată să visezi, Irina.

Dar viața nu ține cont de visele unui copil. În liceu, mama s-a îmbolnăvit grav. Tata a început să bea. Eu am renunțat la cor și la repetiții ca să am grijă de casă și de fratele meu mai mic, Radu. Seara, când toți dormeau, mă strecoram în baie și cântam încet, ca să nu trezesc pe nimeni. Vocea mea era singurul lucru care îmi mai aparținea.

Anii au trecut repede. Am terminat liceul cu note bune, dar nu am avut bani pentru Conservator. Tata a murit într-o iarnă grea, iar mama s-a stins la scurt timp după el. Radu a plecat la muncă în Italia. Eu am rămas singură cu un apartament mic și cu un vis tot mai palid.

L-am cunoscut pe Viorel la serviciu. Era contabil, serios și liniștit. M-a cerut în căsătorie după șase luni.

— Ce rost are să mai visezi la scenă? m-a întrebat într-o seară, când i-am spus că mi-ar plăcea să încerc la Casa de Cultură.

— Ești femeie serioasă acum. Avem rate de plătit.

Am tăcut. Am început să cânt doar când eram singură acasă sau când spălam vasele. Vocea mi s-a schimbat — nu mai era sigură pe ea, ci tremura ca o frunză bătută de vânt.

Au venit copiii: Andreea și Mihai. Grijile zilnice au acoperit orice urmă de visare. Dimineața mă trezeam devreme să le fac pachetul pentru școală, seara adormeam înainte să apuc să citesc două pagini dintr-o carte.

Uneori, Andreea mă ruga:

— Mami, cântă-mi ceva!

Atunci simțeam că încă mai trăiesc. Dar Viorel intra în cameră și oftează:

— Las-o pe fată să doarmă! Nu vezi că e târziu?

Anii s-au scurs ca nisipul printre degete. Copiii au crescut și au plecat fiecare pe drumul lui. Andreea s-a mutat în Franța cu soțul ei, Mihai lucrează în Cluj și vine rar acasă.

Acum sunt bunică. Maria e lumina ochilor mei — dar nu știe nimic despre cine am fost eu înainte de a fi doar „bunica”.

Într-o zi ploioasă de toamnă, Maria a găsit într-un sertar vechi o fotografie cu mine pe scenă, la serbarea din clasa a opta.

— Bunico, tu ai cântat vreodată?

Am simțit un nod în gât.

— Da, iubita mea… Cândva am visat să fiu cântăreață.

— Și de ce n-ai fost?

Ce puteam să-i spun? Că viața m-a tras în jos ca o ancoră? Că am ales mereu ce era sigur și nu ce-mi dicta inima? Sau că mi-a fost teamă?

— Așa a fost să fie…

Maria s-a uitat lung la mine.

— Poți să-mi cânți ceva acum?

Am început încet o melodie veche — „Sara pe deal”. Vocea mi-era stinsă, dar Maria asculta cu ochii mari și zâmbet larg.

În acea clipă am simțit că poate nu e prea târziu să-mi spun povestea. Poate că nu trebuie să-mi ascund visurile nici măcar acum, la bătrânețe.

Seara aceea a fost prima dată după mulți ani când am adormit cu inima ușoară.

Dar mă întreb: oare câți dintre noi își lasă visele să moară în tăcere? Și dacă ne-am povesti mai des dorințele neîmplinite copiilor noștri — poate ar avea curajul să le urmeze ei? Voi ce credeți?