Un Dar Prea Departe: Povestea unui Apartament și a unei Familii Frânte

— Nu pot să cred că mă rogi asta, mamă! am izbucnit, cu telefonul strâns în palmă, simțind cum sângele îmi pulsează în tâmple. Eram în bucătăria apartamentului meu din București, cu lumina rece a dimineții filtrându-se printre jaluzele. Pe masă, cafeaua se răcise deja, uitată de minute bune.

— Maria, te rog, nu ridica tonul la mine. Vlad și Ramona chiar au nevoie. Tu ai un job bun, te descurci singură. Ei… știi că nu le merge bine la serviciu. Și cu copilul pe drum…

Vocea mamei era încărcată de acea vinovăție subtilă pe care doar părinții știu să o strecoare în cuvinte. Am închis ochii, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu era prima dată când simțeam că Vlad e preferatul, dar niciodată nu crezusem că se va ajunge aici.

Am muncit ani de zile pentru apartamentul acesta. Am făcut naveta la două joburi, am renunțat la vacanțe, la ieșiri cu prietenii. Când am semnat actele la notar, am simțit că am câștigat o bătălie cu viața. Acum, totul părea să se destrame într-o clipă.

— Maria, gândește-te că suntem familie. Nu poți să fii egoistă acum, a continuat mama, vocea ei tremurând ușor.

— Egoistă? am șoptit. Eu? Pentru că nu vreau să-mi dau casa?

În acea clipă, ușa s-a deschis brusc și a intrat Irina, colega mea de apartament și prietenă din facultate.

— Ce s-a întâmplat? Pari devastată…

Am făcut semn să aștepte și am revenit la telefon:

— Mamă, nu pot vorbi acum. O să te sun mai târziu.

Am închis și m-am prăbușit pe scaun. Irina s-a așezat lângă mine și m-a tras ușor spre ea.

— E din nou despre Vlad?

Am dat din cap.

— De data asta… vor apartamentul meu. Să-l dau cadou. Pentru că Ramona e însărcinată și ei nu-și permit chiria.

Irina a oftat adânc.

— Știi că nu e corect. Tu ai muncit pentru tot ce ai.

— Dar dacă nu-l ajut… O să fiu mereu fata rea. Cea care nu-și ajută fratele la nevoie.

În zilele următoare, telefoanele au continuat. Mama mă suna zilnic, încercând să mă convingă. Tata nu spunea nimic direct, dar îl simțeam prezent în fundal, tăcut și apăsat. Vlad mi-a trimis un mesaj scurt: „Știu că poți să faci asta pentru noi.”

Ramona însă… Ramona a venit personal. Într-o după-amiază ploioasă, a sunat la ușă cu o pungă de prăjituri făcute de ea.

— Maria, știu că e greu pentru tine. Dar gândește-te ce înseamnă pentru noi. Nu cerem mult… doar o șansă la un început mai bun pentru copilul nostru.

Am privit-o lung. Era frumoasă și obosită, cu ochii încercănați și mâinile tremurânde pe cana de ceai pe care i-o oferisem.

— Ramona, nu pot să cred că tu chiar crezi că e normal să-mi ceri asta. Nu e vorba doar de bani sau de o casă. E tot ce am reușit singură.

A oftat și a lăsat privirea în jos.

— Vlad mi-a spus că tu mereu ai avut noroc… Că părinții te-au susținut mai mult decât pe el.

M-am ridicat brusc.

— Noroc? Am muncit ca un câine! Am dormit pe canapea la prieteni ca să pot plăti ratele! Și acum mi se spune că trebuie să dau totul pentru că „așa e familia”?

Ramona s-a ridicat încet și a plecat fără să mai spună nimic. Am rămas singură în sufragerie, cu inima bătând haotic.

Seara aceea a fost una dintre cele mai lungi din viața mea. Am stat ore întregi privind tavanul, întrebându-mă dacă nu cumva sunt eu cea defectă. Dacă nu cumva familia chiar înseamnă să renunți la tot pentru ceilalți.

A doua zi am primit un mesaj de la mama: „Nu te mai stresa. Vlad și Ramona oricum spun că nu mai vor nimic de la tine.”

Dar liniștea aceea era falsă. La următoarea masă în familie, toți m-au privit ca pe o străină. Tata nu mi-a vorbit deloc. Mama a evitat privirea mea. Vlad și Ramona au stat tăcuți într-un colț, iar eu am simțit cum ceva s-a rupt definitiv între noi.

După acea zi, am început să mă întreb dacă sacrificiul pentru familie are limite sau dacă trebuie să ne pierdem pe noi înșine pentru ceilalți. Am continuat să merg la serviciu, să zâmbesc colegilor, dar în sufletul meu era o rană deschisă.

Irina m-a întrebat într-o seară:

— Dacă ai fi cedat apartamentul… crezi că ar fi fost vreodată suficient?

Nu am știut ce să-i răspund.

Acum stau în același apartament pentru care am luptat atât și mă întreb: cât valorează loialitatea față de familie dacă prețul e propria ta fericire? Oare chiar trebuie să ne sacrificăm complet pentru cei dragi sau există o limită pe care nu ar trebui s-o depășim niciodată?